Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,
U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău
Artiom Oleacu, unul dintre produșii reprezentativi ai promoției basarabene „Opt”, lansat antologic în 2018, ia premiul concursului pentru debut „Alexandru Mușina”, ediția a VI-a, și în 2019 îi apare placheta „Miere pentru toate exponatele” (Editura Tracus Arte) – o reflectare poetică pluriperspectivistă asupra unei realități biografice, transpusă în imagini de o limpezime și de o precizie tăioasă, o poezie care, în concepția lui R. Bucur, „dacă ar avea de optat între artă și adevăr, l-ar alege fără șovăire pe cel din urmă.” Într-un discurs minimalist, poezia și adevărul existențial se substituie în mod autentic, devenind resortul contactului direct, nemijlocit, al cititorului cu „vocea atașantă” (R. Vancu) a eului poetic. Complexitatea poeziei lui Artiom Oleacu provine din faptul că această voce se manifestă ca o sumă de co-prezențe.
Textele te introduc imediat într-o realitate concretă, privită prin prisma unui personaj poetic prin nimic diferit de orice persoană reală („mă cheamă Artiom/ am 33 de ani/ (…) n-am tumoare/ diabet/ ori SIDA/ mă cheamă Artiom/ am nevoie de aer ca să respir”). Începând cu poemul inițial se face o subtilă tranziție de la „visceralizarea biografiei” (M. Mincu) la cerebralizarea ei („îmi asum rolul meu de accattone/ de ciorap rupt/ de ciubotă (…)”; „(…) bunica e la pat/ în depresie/ iar eu/ nu sunt comunist”), ceea ce face ca poezia să nu sufere deloc de criză de adevăr. Biografia transpusă textual este valabilă prin referința la membrii familiei lui Artiom (eul ficționalizat), plus: Maria. Adică, se constituie o rețea relațională obișnuită, din care dispar pe rând unele elemente („când i-a căzut peste deget capacul de la canalizare/ tata nu era alături/ iar el plângea înăbușit// tata a părăsit-o pe mama”; „în noaptea aia/ mama lui Artiom a strigat mai tare/ bunica lui Artiom nu mai era”; „la 31 de ani ești cu/ bunelul/ mama/ bunica// iar la aproape 33/ doar cu mama și bunelul”). Legăturile de rudenie se reflectă în imagini concrete, reale, dar și în vis, acesta fiind o amplificare a trăirii realității, o imagine hiperreală a ei. Anturajul domestic este sugerat prin versuri-flash („bat mingea de plictiseală/ în perete pe care-i desenată harta/ Uniunii). Realitatea se prezintă fracturat, printr-o sintaxă a juxtapunerii secvențelor tăiate cu acuratețe, nearticulate, solubile, însă fără a crea disconfortul intermitenței. Imaginile se acumulează lent, începând cu prima pagină până la ultima, când cititorul are la dispoziție un ansamblu de elemente puzzle și, închizând cartea, poate reconstrui o viziune integrală despre lumea care i s-a perindat fragmentar pe parcursul lecturii. Imaginea lumii nu se sintetizează de la sine, liantul necesar este intelectul viu al lectorului, cu particularitățile lui creatoare.
Ceea ce se remarcă la nivelul gramatical al discursului este alternanța între persoana I-a și persoana a III-a, generând un spectru de perspective. După primele trei texte, vocea lirică se dispersează. Fiecare entitate ce rezultă din ea, reprezintă o voce autonomă. Astfel, vocea care se expune la persoana I, creează impresia că aparține unei instanțe suprapersonale. Se comportă ca voce a unei conștiințe cuprinzătoare, eul căreia este un subiect al lumii exterioare. Instanța suprapersonală (eu) are capacitatea de transcendere a individului, de a privi ființa proprie din exterior, dar și funcția de supraveghere și control, de analiză și apreciere obiectivă/ critică a acțiunii celorlalți doi pe care îi include (Artiom și Artiom cel mic). În același timp, această instanță suprapersonală (eu) pare, logic, a fi conținută de conștiința autorului real, e o creatură a acestuia, așa cum sunt ceilalți doi în raport cu cel ce se manifestă ca eu.
Obiectul observației eului poetic este Artiom (el) – instanța acțiunilor concrete, persoana fizică. Despre Artiom se vorbește la persoana a III-a, de pe poziții de omnisciență: „Artiom și-a pus telefonul în gură/ a încercat să formeze numărul cu dinții/ abonatul se află înafara ariei de acoperire”; „Artiom nu suportă singurătatea/ astăzi lângă el s-a așezat lume bună/ Artiom a înțeles că zilele vor trece mai repede/ iar plicitiseala mai greu”; „Artiom doarme în patul meu/ Artiom doarme cu gura deschisă/ respiră cu gura deschisă/ eu merg printre obstacole”. Artiom este vocea concluziilor, a generalizărilor, a tezelor care rezultă din acțiuni și reacții: „îmi va fi greu s-o găsesc/ lumea nu e un cămin de fete/ din anii studenției”; „Artiom a înțeles că se îmbătrânește/ nu frumos/ dar cu cap”. Artiom este cel investit cu funcția de interpretare a realității concrete. Conștiința suprapersonală, demiurgică, e un existem superior al lui Artiom, idee justificată și de textul următor: „Artiom s-a strecurat pe neașteptate/ a coborât jaluzelele/ s-a așezat jos/ în genunchi/ jos pe podeaua umedă/ m-a privit o clipă”. Oglindirea în apă (mitul narcisiac) este o privire în sine, o introspecție. Mai mult decât atât, conștiința suprapersonală exercită anumite influențe asupra celorlalte două voci interioare ale eului: „l-am scuturat pe Artiom așa de tare/ încât Artiom cel mic s-a lovit de colțul mesei/ și a simțit toate durerile/ (…) lui Artiom durerea îi pătrunde cât mai adânc/ în mațe/ (…) seara înainte de culcare îl sărut pe Artiom de trei ori/ și îl învelesc cât mai bine/ ca să nu-i fie frig”. Îndreptarea eului contra propriilor elemente identitare, conflictele interioare, autodistrugerea, sunt acțiuni indezirabile.
Artiom, la rândul lui, încorporează și concretizează o altă ființă – Artiom cel mic, care permite revizitarea și reactivizarea trecutului. Prin Artiom cel mic sunt retrăite anumite etape consumate și încorporate în prezent. Copilul din Artiom nu este doar un simplu actant liric, ci e un conținut viu, așa cum ceilalți doi (eu și el) sunt entității vii în conștiința persoanei polifonice a autorului. Artiom cel mic, obiectul observației celorlalți doi, nu se împacă deloc cu acest statut, el se vrea subiect, își reclamă libertatea, se impune cu forța, prin acte de nebunie, prin joc: „Artiom/ își notează în carnețelul/ cu ochi de pește/ toate ritualurile/ cel mic se urcă pe masă/ dansează până i se rup papucii/ face tumbe/ rage ca măgarul/ desenează indecent pe fiecare perete/ Artiom face meditații/ cel mic caută o gaură unde să se ascundă”. Teatralitatea acțiunilor lui Artiom cel mic se accentuează până la absurd, însă, înțelese ca simple capricii, devin cu totul explicabile și firești. Raportul dintre Artiom (cel matur) și Artiom cel mic (alter ego, copilul etern din om) sunt clare: primul suferă de neastâmpărul și setea de libertate ale celui de-al doilea, pe când copilul se simte reprimat de ceilalți doi („cel mic se dezbracă în pielea goală/ iese la balcon/ își bagă o minge în gură/ își agață un ceas/ țipă tot cartierul// cât mai aveți”). Și raportul dintre vocea suprapersonală și Artiom (care îl include, ca o matrioșkă, pe Artiom cel mic) este la fel de limpede: „Artiom/ ce altceva îmi rămâne de făcut/ decât să-ți privesc ochii mici/ în care se reflectă o mare de crabi”. Artiom cel mic este vocea interioară profundă, a subconștientului, capabilă să ofere răspunsuri firești la întrebările lui Artiom: „de câtă momeală e nevoie?/ unde e locul uns cu miere pentru toate exponatele de victime?/ nicăieri/ răspundea Artiom cel mic din rucsac”. Răspunsul adevărat pe care îl caută Artiom e cel în care orice adevăr absolut este anihilat. Cititorul are posibilitatea de a urmări, prin lectură, spectacolul multiplicității și forfotei interioare, al dialogului interior.
Maria reprezintă o voce străină. Ea trece din ipostază figurantă în una de actant, deci, nu e o simplă prezență, ci o existență autonomă, care se desfășoară în paralel cu cea a lui Artiom: „Maria e supărată pe Artiom/ umblă prin casă cu ochii vineți/ Artiom doarme pe caloriferul fierbinte/ Maria suflă mucii în batistă”; „când plouă afară/ Maria plânge/ Artiom îi împletește cosițe”. Dialogul lui Artiom, ființa polifonică, cu Maria, vocea străină, are loc pe mai multe dimensiuni. Nu doar Artiom (el, persoana fizică) relaționează cu Maria, ci și conștiința sa (eu, persoana spirituală) e conectată la cea a Mariei. Maria ideală se află pe aceeași dimensiune cu eul lui Artiom, fiind un al doilea ochi ce urmărește din exterior lucrurile („ieri când am băut o bere la Brotherʼs/ Maria mi se urcase pe umăr/ n-am observat-o/ dar ea se urcase/ (…) simt că nu voi scăpa de ea// de Maria mea”; „Artiom și Maria/ de-o săptămână stau închiși/ la mine în casă// eu dorm ghemuit/ afară/ pe patul de fier”). În ultimă instanță, conștiința lui Artiom este cea care i se adresează conștiinței femeii: „Marie/ hai să cumpărăm porumbei/ ca să avem și noi/ după ce zbura”. Acesta e textul care închide microvolumul de debut al lui Artiom Oleacu.
Limbajul este purificat de estetisme (clasice), astfel încât textul se desfășoară ca un act de comunicare firesc între autor și cititor, un fel de confesiune fără pretenții, cu mesaj direct, limpede, fără mediatori subtextuali. Efectele paralelismului sintactic, anaforei, reluărilor, enumerațiilor juxtapuse („lași bucata de pâine pe masă/ nu o mănânci/ strângi doar firimiturile”), structurilor inelare („nu sunt comunist/ deși cel mai bun plombir/ s-a făcut când/ eram mic/ (…) bunica e la pat/ în depresie/ iar eu/ nu sunt comunist”), litotei („dragostea mea față de ea/ e un păduche/ care scrie în locul meu”) etc. sunt îndreptate spre susținerea stilului minimalist. Codul poetic nu necesită alt efort decât abordare semiotică prin asociere logică, analogie, și concretizare în plan existențial. Poezia lui Artiom Oleacu nu tinde să semnifice mai mult decât o face discursul prin care se realizează orice canal de comunicare curat, fără impedimente. Realul (ca ansamblu al unităților de referință) și ficționalul poetic se află în raport de simetrie.
Cel mai interesant aspect în placheta „Miere pentru toate exponatele” pare a fi imaginea structurii interioare a individului creator, polifonia persoanei sale. Autorul își dispersează identitatea, se autoinvestește cu mai multe voci, conferindu-le autonomie în cadrul discursului. Vocile interioare ale personajului poetic și cele străine se află în conexiune dialogică continuă, în contextul conștiinței vii a autorului. Accentul creativ cade, în poezia lui Artiom Oleacu, pe conținutul metacomunicativ.
Atelierul de creative writing „Vlad Ioviță” 