Poetica relaționărilor

 în

„Frontiere desenate în aer cu pumnul” de Rodica Gotca

  Potențialul creativ al Rodicăi Gotca este remarcat în 2010, când devine laureata concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, pentru poezie și eseu. În 2018, debutează cu poezie în volumul colectiv „Opt”, publică versuri în „România literară” și „Hyperion”, iar în 2019 îi apare placheta „Frontiere desenate în aer cu pumnul” (Editura Eikon), prin care încearcă să se afirme ca individualitate poetică.

Percepțiile despre sine formate printr-un mecanism de raportare și reflectare a eului în lume, care constituie axa ideatică a poemelor incluse în antologia „Opt”, se aprofundează și se fixează în cadrul „Frontierelor…”, în care Rodica Gotca instituie, in extenso, o poetică a relaționărilor. Personajul liric (de natură feminină, un alter-ego al autoarei, așa cum declară însăși în 2018, în interviurile acordate după debut) delimitează conceptual o zonă proximă între sine și lume, spațiază sau aproprie oameni și realități în funcție de necesitățile intime, plasând fiecare entitate pe o poziție certă față de eul format, definit, pe care tinde să și-l asume.

Volumul schițează o lume de care personajul liric a fost absorbit, în care a trăit simbiotic și față de care ajunge să impună hotare. O bună parte din poeme trasează „frontiere” de separare convențională, de izolare de oamenii cărora le-au fost rezervate de-a lungul timpului poziții speciale. Ajunsă la etapa conștientizării relațiilor superficiale și perisabile („Prietenii”), de recunoaștere și răsturnare a miturilor („După 50”, „O femeie”, „Sunrise”), simte necesitatea modificării raporturilor. Pe de altă parte, retrăind pierderea oamenilor dragi („Bunicul”, „Un pat de fier”, „Absențe”, „Dor”), absențele care i-au marcat copilăria („Cântec de leagăn pentru tata”, „Tata”, „Dor”), ea sfidează ireversibilitatea trecutului, prin rememorare și regândire, și caută modalități de încadrare spirituală în propria matrice genetică. Prima jumătate a plachetei este marcată de tendința de restabilire a pierderilor, de apropiere spirituală de familie și de tot ce întregește identitatea eului, iar a doua parte – de mișcarea de distanțare, de separare fizică și mentală de lumea agresivă a lui tu. Prin prisma acestei posibilități hermeneutice, placheta poate fi percepută ca structură duală, incluzând ciclul apropierilor și ciclul distanțărilor.

Textele care formează ciclul apropierilor au la bază o viziune comună, în care apropierea reprezintă o mișcare compensatorie, de revanșă: tot ce a fost distanțat prin întâmplări fatale, necesită a fi apropiat și apropriat unei structuri identitare în formare. Textul „Absențe” se construiește pe baza unei enumerări gradate a suferințelor cauzate de ruperea legăturilor între descendenți, dispariția/ plecarea lor dintr-un loc cu valoare de axis mundi („Primul a plecat bunicul Ion (…) Apoi a plecat tata (…) Apoi am plecat și eu.”). Eu – o ființă feminină dezechilibrată, străină sieși – pornește pe calea propriei identificări prin recentrarea sa între două personaje masculine: bunicul și tatăl („Bunicul”, „Un pat de fier”, „Cântec de leagăn pentru tata”, „Tata”).

Imaginea bunicului reprezintă masculinitatea ideală, care ar putea repune în echilibru feminitatea: „I-am uitat funeraliile, la 3 ani lucrurile se șterg,/ și bine./ El a rămas cald și frumos,/ proaspăt ras, (…) A rămas bărbatul fidel în jurul căruia am palpitat/ inventând legende și scormonind memoria/ pentru a mai trage un fir din ața lui sterilă/ mai ales când am de cusut vreo plagă.” Emoțiile reprimate în substraturile textului „Bunicul” se amplifică în enumerația din „Un pat de fier”, care sugerează căutarea febrilă și copilăreasca neîmpăcare cu ideea dispariției fizice absolute.

Cealaltă absență obsesivă, suferită acut în copilărie și retrăită, e cea a tatălui („Îmi închipui că palmele tale încă sunt calde./ Când desfaci pumnii și cu degetele răsfirate amplifici/ vorbele răgușite/ mă uit furiș în podul palmei tale,/ îți măsor linia vieții și celelalte cute/ căutându-mi printre ele un loc/ să pot relua tăcută poziția/ și să mă nasc băiat din podul palmei tale/ în care mă vei legăna/ 7 ani/ acasă”). De dragul apropierii spirituale de creatorul său, ea admite chiar și renașterea sa într-o altă natură. Tema renașterii este reluată în poezia „Dor”, care se încheie cu setea reintegrării fizice în esența maternă, nu doar cu tot trecutul, ci și cu un viitor în plină realizare: „Să mă mai naști odată./ Viață și moarte în aceeași zi, în același an, în același mileniu al patrulea de sub ridul ochiului tău drept,/ în care încap eu și copii mei,/ și casa noastră/ și satul nostru cu școală cu tot.” Tendința de apropiere este rezultatul nevoii de fixare a unui model masculin în centrul universului spiritual feminin. Raportarea la predecesori are efect terapeutic, de restabilire a echilibrului interior. Distanțele între personaj și familie, dictate de timp și de circumstanțe irevocabile, sunt treptat eliminate.

Factorul ereditar are un rol esențial în definirea identității. În acest sens, poezia „Portet de familie” conține semnificații generalizatoare. Obiectele simbolice („vechile șăpci”, „a treia vertebră”, „litera latină”, „fașa”, „scaunul înșurubat” ș.a.) presupun trăsături genetice care se suprapun ca într-un palimpsest, alcătuind o imagine completă a eului poetic, recompusă din esența ontologică a predecesorilor și urmașilor. Ca efect al completării imaginii de sine, fericirea rezultă și din proiecția sinelui în urmași. Maternitatea, privită ca succesiune sau multiplicare fizică prin conceperea altor vieți, devine o ipostază incomparabilă, care diminuează semnificativ impactul tuturor suferințelor feminine („Am aruncat o privire la boțitură,/ la șofer,/ mi-am șters palmele asudate de blugi, am mers acasă/ și am uitat de asta/ când mi-am îmbrățișat copii”). Tema maternității și procreării este abordată într-un mod neașteptat în textul „Embrionul” („Te-ai legănat jumătate de viață într-un cuvânt,/ împletind din părul negru până la călcâie/ embrioane./ Unul e al meu,/ pentru a mă cufunda cuminte/ în cel mai rece/ uter”), în care se conturează ideea unei maternități deficitare, ce face posibilă zămislirea, dar contextul necesar evoluției este nefuncțional. Ideea se dezvoltă în poemul „Copii făcuți în eprubetă” („pe pereții de sticlă sterili din ADN/ sunt markere nevalabile,/ frontiere în care se zbate un sex aseptic,/ redus la combinări de cromozomi”). Infertilitatea, una din problemele grave ale contemporaneității, este soluționată prin concepere artificială a cărei consecințe, în viziunea personajului liric, par previzibile: un viitor al oamenilor artificiali, cărora le este programată o viață artificială într-o lume sterilă și limitată.

Imaginea traseului existențial al eului liric este încifrat în textul „Autoportret” („Dang!/ În ʼ94 inima mea (…) Mâine, moartea în mine./ Ca într-un conspect/ În 4 mâini și 6 ochi –/ un Dang! asurzitor.”), și întregit de substanța ideatică a poeziei „Numele”, în care destinul se raportează la o identitate personală concentrată într-o unitate denominativă. Vocea lirică exprimă frica de un nume declanșator de reacții („Numele strică tot – / E un fel de boală,/ alergie la libertate și strâmtoare heteronimică.”), dar și de predestinare, de etichetare sau falsificare identitară prin nume: „Trebuia să mă cheme Maia,/ să fiu josuță, blondă, cu sâni mari și fese rotunde (…) Trebuia să mă cheme Ana,/ să am bucle negre, ochi căprui (…) Ana era să fie un pic mai fericită decât Maia,/ Dar ambele mai nefericite decât mine.” Conferirea și purtarea numelui sunt percepute ca acte de determinare ontologică, numele fiind un termen generic pentru un mod de a fi.

Ciclul distanțărilor include texte care redefinesc sau înlătură anumite relații. În „Anunțuri”, relațiile de prietenie se transpun în afara oricăror condiționări, astfel încât se rezumă conectări firești: „Ne putem îndepărta, desprinzându-ne/ ca niște anunțuri învechite, cu tot cu PVA-ul uscat în spate,/ (re)conecatrea/ lipirea solicită efort… (…) Prieteniile sunt ori nu sunt,/ iar când nu sunt:/ saluturi elementare când dăm ochii pe stradă, like-uri pe Fb/ și 0 pretenții”. Vocea lirică delimitează astfel prietenia de alte tipuri incerte de relații.

Pe partea opusă a acestor divergențe relaționale se află iubirea („Ne înșirăm pretențiile ca pe niște mărgele negre,/ ca pe niște pești puși la uscat/ (care se înșiră prin găurile de la ochii scoși.)/ (…)Ajungem să punem lațuri,/ convinși că iubirea/ e în ochii înșirați pe o sforicică pe care o purtăm la gât/ ca pe un vestigiu amerindian.”). În textele Rodicăi Gotca, iubirea este înlocuită cu surogatul ei. Într-o anumită ipostază a evoluției (sau involuției?) eului liric, iubirea este percepută eronat, ca echivalent al suferinței, ca manifestare puternică, asociată agresiunii: „Fericirea ta se rezumă la suferința pe care mi-o provoci,/ vina/ ispășirea (…) Nu vibrez la injurii,/ mi-am rezervat câteva amintiri fericite, o poză de la plajă,/ gândul că erai aproape perfect și doza zilnică de aer.” („Vina”); „Aud cum ecoul vocii tale îmi rade timpanele ca o raclă,/ se spânzură de rădăcinile părului speranțele/ și mă plesnesc peste gură.” („Dacă tac”). Iubirea ca formă de amenințare, de încălcare a integrității celuilalt, de depășire a frontierelor intimității lui și de subjugare morală, afectivă, este viziunea dominantă în majoritatea textelor din cea de-a doua parte a plachetei.

Prinsă în capcana unui raport dăunător, femeia realizează că aspirațiile ei vor rămâne irealizate, că esența ei spirituală va rămâne nedescoperită, neapreciată, pentru că nici valoarea, nici evoluția ei nu contează pentru omul pe care îl iubește („tu nu știi cum sunt eu de fapt – / nu-mi vezi gâțele sub cușmă,/ nici busuiocul pe care dorm”). Raportul de timorare dat drept iubire o face să se simtă neimportantă, umilă, minusculă: „Mi-ai zis că mă poți lăsa cum ai lăsat fumatul,/ că mă poți răsturna și lovi peste față cu lipitoarea de muște/ (…) „Ștergi cuțitul de podul palmei,/ îi încerci tăișul pe talpa adidașilor/ înainte de a da cu el în mine” („Toleranță”), iar iluzia afecțiunii dispare odată cu instaurarea violenței necruțătoare, ce va produce mai întâi o reacție inversă, apoi distanțare treptată și rupere definitivă a relației. Femeia începe să se raporteze violent, în acțiuni cu efect de bumerang („Ți-a vâjâit pe lângă tâmplă/ fierul de călcat,/ defect, cu reșoul pe jumătate înfierbântat./ A zbârnâit firul, l-a tras înapoi./ cinci secunde de muzică pe coarde”), spulberând imaginea unui viitor comun. În asemenea secvențe, vocea poetică comprimă infinite ecouri ale femeilor care își trăiesc căsnicia ca pe o sentință, justificând și acceptând agresiunea, umilirea, manipularea, dependența ca semne de atenție sau ca forme de raport afectiv.

Distanțarea se conturează în amenințări (ca modalitate de autoconservare, de protecție) și în imaginile despărțirii „Să nu mă atingi,/ nici cu vârful dinților să nu încerci a mușca aerul din nările mele/ te pot topi ca pe un soldățel de plumb.” („Urma”); „Seara, tu ieși în pragul casei tale/ și cauți, cu ochii, acoperișul sub care dorm” („Țigări”). Frontierele sunt mai întâi conștientizate, apoi conturate delicat și impuse violent, ca răspuns la atitudini și acte agresive: „mă sufocam lent,/ cu cea mai inocentă convingere că nu e nimic strașnic/ că e ok.” („Antidot”); „Dacă m-ai atinge, m-aș isteriza până aș crăpa,/ mi-ar bufni sânge pe nas” („Totul e simplu”). Astfel, personajul liric realizează o triere, o filtrare a lumii în care are loc, prin revizuirea, restabilirea sau ruperea relațiilor, autodefinirea propriei identități.

Deasupra tuturor reperelor concrete ale realității cotidiene a personajului liric, semnificațiile poeziei cu titlul generic „Frontieră”, formează o sinteză, o înglobare și o esențializare a substraturilor din celelalte texte: „Suntem la distanță de o palmă,/ ce arată direcția unui vector la lecția de fizică”. În poezia „Frontieră”, acțiunile se încadrează în limitele unui joc copilăresc cu mize mature, cu aluzii la probleme de ordin intim, familial sau socio-politic. Se sugerează astfel jocul ideologic al frontierelor absurde („E ultima etapă de conquistador,/ în care s-a nimerit să te atac/ să câștig România Mare sau alt stat raportat la setările de limbă.”), jocul granițelor dintre viețile umane care se trag și formează o unitate, care se hrănesc din aceeași ființă („Între noi, linia vieții e/ abruptă, ca o hartă stelară./ noduroasă ca o viță de vie./ e linia ce rămâne în felia de pâine după ce o mușcăm din părți opuse”), sau frontiera convențională pe părțile opuse ale căreia corpuri și suflete suferă continue schimbări, evoluează, se transformă („frontiera după care îmi trec vergeturile./ Aștept să-mi crească măselele de minte.”).

Constatăm, așadar, între coperțile „Frontierelor desenate în aer cu pumnul” de Rodica Gotca, nu doar un curs de educație sentimentală, de construire a imaginii de sine prin relaționare cu lumea, o delicată incursiune în profunzimile intimității feminine, ci și o schiță preliminară a imaginii individualității poetice a autoarei.

 

Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,

U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău