xxx

 

Cu trup de cal

Și portul de pisică

Te strângi tiptil la

Trupul meu

Ce țese întunecime

din mierea prea lichidă se arcuiesc

coloane în

Capul meu

brusc aud

fanfară și

Îți simt

spatele prea încordat

xxx

Am început să te văd cu adevărat când

te-am atins

Desenam cu

degetul silueta perfectă a unei vaze

de parcă

atingeam apa usor

călduță într-o dimineață de

Ianuarie

Un sărut muiat într-un vin roșu

demisec

toate stelele

Străluceau în culoare verde

Eram gata să le număr

pe toate

Apoi

fără să te întreb

am adormit între două coline

???

tipul care

îți promitea 3

copii tipul care îți

gătea lasagna la

8 martie tipul care ți-a

scris un ciclu in volumul de

debut tipul care ți-a

citit din Bukowski gol in

bucătărie tipul care

dormea la balcon

când se supăra pe

tine tipul care te-a făcut să

renunți la visele tale despre

Praga Bratislava sau București

Tipului ăla

eu încă vreau să îi scurtez

barba

odată la 2 săptămâni

și să fumăm împreună

la balcon

ascultând Alt-J

 

 Recenzie de carte

”Ca să ai o zi bună trebuie să cuprinzi 7 oameni, sau să dai cuiva în bot”

 După ce am citit „Scrum”, cartea de versuri a Veronicăi Ştefăneţ, cu care aceasta a câştigat concursul de debut al Editurii Max Blecher, am avut impresia că cenuşa strânsă în aceste poezii e una existenţială, ea aparţinând  unui om cu o vastă  experienţă de viaţă, acumulată nu doar între ieşitul în curte şi venitul la mâncat supă, când te strigă mama de la fereastră, ci fiind cu mult mai largă și mai dramatică.

,,Mi-am epuizat-o prin spitale/în tuburi băgate/ în uretre/ anestezii şi operaţii/ reanimări şi ambulanţe/ toată rezerva s-a dus pe copii/ unul a murit/ altul învaţă să mă mintă”.

Iar cenușa aceasta o şlefuieşte până devine smarald.

Poezia sa situată între rugăciune și înjurături, seamănă foarte mult cu un drum.

Intertextualizând cu tot felul de cântece rock sau jazz, poeta își etalează dramele, însă la modul ironic.

”Ca să ai o zi bună trebuie să cuprinzi 7 oameni, sau să dai cuiva în bot.”

O ironie ușor sarcastică se ridică deasupra  poeziilor sale ca un abur, și îți rămâne în minte chiar și după ce le termini de citit ca niște lipitori pe piele.

„Toţi poeţii sunt nişte rataţi”, ne spune poeta și din această clipă încolo ironia sa devine autoironie și începe să strălucească aidoma unui boţ de aur.

Versuri scurte, compuse doar dintr-un cuvânt, se derulează cu repeziciune: „apă, burete, spumă, clătesc,/ apă, burete, spumă, prosop,/ apă, propsop”. Cuvintele se aliniază în poezia ei precum vrăbiile pe un fir de înaltă tensiune, transmițând o emoție copleșitoare, care devine armătura întregului edificiu textual.

Titlurile poeziilor ei sunt precum pușca aia din piesele lui Cehov.

Totul împușcă în poezia sa. Până și niște termini medicali seci.

Găsindu-le în debutul unei poezii („edem cerebral sever, multiple hemoragiiintercraniale/ subarhainaidală bilaterală ventricol stîng ventricol drept/ microcefalieventriculo megalieparalizie cerebrală /atrofia nervului optic atrofia nervului auditiv scolioză gradul IV/insuficienţă pulmonară acută”)/ începi să simți o neliniște ciudată, o angoasă sufocantă, de care nu vei scăpa până la finalul poezii. Completată și cu un sentiment acut de milă, trăiești toată această dramă ( despre o mamă care și-a pierdut un copil de zece ani) ca și cum ar fi a ta. Și chiar devine a ta și începi să te bâlbâi. De parcă ție ți-ar fi murit un copil. De parcă acel copil ar fi fost al tău. Cum spuneam și mai înainte, poeziile sale din acest volum balansează între regăciuni și înjurături, fără a înclina într-o parte sau în alta.

Cel care vorbește în aceste poezii îți devine un om drag și apropiat,  și îți dorești doar un singur lucru ca prietenia dintre voi să reziste în timp şi spaţiu.

Autoarea și-a presărat foarte multă sare pe rană ca să scrie cartea și eu am luat foarte multe calmante ca s-o pot termina. O carte excepțională!

 

???

I-am zis Honey fii gentil

Vroiam să par încrezută

și să-i arăt cât de bine îmi cunosc corpul

Vino mai aproape baby

Sunt deja femeie

Vroiam să-mi spui că am un corp electric

Vroiam să ne sărutăm ca în filmele americane

lângă un cămin goi și aparent fericiți

Fetele mi-au spus că prima dată doare

XXX

În ultimul timp

tot mai des priveai în jos ca să vezi

unde-ai ajuns

Ai deschis ușile multor cabinete

Voiai măcar în unul să găsești o oglindă

Dar intuiția îți spunea că

oglinda se află

în afara clădirii

xxx

Încui uşa,

de 3 ani locuiesc la bloc,

Nimeni nu mă salută

Azi toţi vecinii îmi urează o zi bună,

cred că ştiu că mă duc la dentist.

De obicei când mă îndepărtez de scară

un căţel mic cât o unghie mă latră

e

o tradiţie

astăzi tace şi se uită la mine

ştie

încotro mă îndrept.

O dată în săptămână o pisică

îmi

retează calea

astăzi galant

mă lasă să trec prin faţa ei

Ştia că mă aşteaptă dentistul.

Pe scaun, o doamnă de 40 mă vede

vânăt la faţă,

– Sunteţi bine?

Mă tem de două lucruri în viaţă

de dentişti şi frizeri.

Soarta ţine cu mine şi m-a lăsat chel ,

însă dinți în gură tot mai am.

Vitalie ȘEGA

,, Între cer și pământ se mai pescuiește?”, se întreabă Artiom Oleacu în volumul  de versuri „Miere pentru toate exponatele”,  cu care a câștigat  premiul „Alexandru Mușina”, în cadrul celei de-a VI-a ediții a concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, fără a ne răspunde însă la această întrebare și asta pentru că nu se deslușește prea bine ce e între cer și pământ din cauza ceții. Acoperită de ceață e și lumea din cartea lui Artiom Oleacu, apărută de curând la Editura Tracus Arte din București, din care își mai păstrează contururile doar Artiom cel mare, Artiom cel mic, Maria, tatăl, mama sau bunicii, în rest, toate celelalte personaje sunt înghițite de ceață, ducând cu ele și niște întrebări fără răspuns, pe care și încearcă și să le afle Artiom , împărtășindu-le cu Artiom cel mic sau cu Maria, precum un cangur ar face-o cu puii lui.

Artiom vrea să-i afle întrebările acestei lumi învăluite în ceață, pentru a rupe din ele ca dintr-o pâine fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor.

 

Și când le află descoperă că aceste întrebări debordează de viaţă şi durere,  precum orașul debordează de ploaia rece care cade afară și atunci pur și simplu,,găseşte mingea/ şi o strânge tare la piept”.

Dar Artiom își are și întrebările sale, iar una dintre ele începe să-i sfredelească mintea atunci când  descoperă  că,,tata a părăsit-o pe mama”. Dar nu ne spune dacă a părăsit-o plecând la o altă femeie sau…murind. Lăsând și acest subiect învăluit în ceață.

Artiom cel mare și Artiom cel mic sunt Artiom la diferite vârste,  dar în poeziile sale dialoghează între ei sau se confruntă de parcă ar fi doi oameni distincți, doi oameni străini, care își poartă unul altuia pică:

,,Artiom îl bate peste mâini”;

Artiom e un personaj picaresc,  care,, îşi bagă telefonul în gura” și se joacă cu el însuși, dintr-o foame ineluctabilă de spectacole. Artiom ( personajul din carte) trăiește pentru a se da în spectacol și face din orice un spectacol, pentru el ceea ce trăiește are valoare doar dacă poate fi înscenată și prezentată pe o scenă de teatru.

,, Am 33/ mama e medic/ nu fumez/ nu mă droghez/ nu am tumoare/ nu am tuberculoză/….am nevoie de aer. ”

Și asta pentru ca spectacolul să iasă cât mai bine, dar când nu-ți iese începi să te asfixiezi și vrei ,,7 gloanţe/ ca să termini cu nebunia asta”.

Nu doar Artiom cel mare sau cel mic au o dramă a lor, dar și bunica sau mama lui. Tata îi apare doar în vis, dar chiar și în vis, doar cu spatele.

„Ieri Artiom şi-a visat tatăl/ aşezaţi pe malul mării în nisip/ tata îi spune un banc/ şi râd amândoi”.

Tata nu-i apare însă doar în vis, ci și în amintiri:,,Plombirul din uniunea sovietică/ era mai gustos/ şi jeansii lui tata chiar și dacă îi fierbea în căldare arătau mai bine”.

Uneori îţi pare că lui Artiom matur îi e dor după Artiom cel mic e, care nu ascultă de el şi face ce vrea. E un rebel cu ţigara în gură.

,,Dacâ ţi-or pune o întrebare/ voi răspunde eu/ pentru tine”.

Artiom cel mic conveţuieşte cu Artiom cel mare, precum sângele cu plasma.

Maria e unica femeie pe care o iubește Artiom la fel ca pe mama și ea se înțelege de minune cu ambii Artiomi.

,, Marie/ hai să cumpărăm nişte porumbei/ ca să avem şi noi / după ce zbura”.

Dacă vreți să aflați ce mai face Maria, Artiom cel mare și Artiom cel mic, citiți această carte excepțională de poezie.

xxx

 

 

zambetul tau strengar , Miriam

sangele ce fierbe in mine

zilele senine si plimbarile nesfarsite

trenul nostru tu-mereu pe peron, pe linia 5

ziua aia cand amandoi stateam

intinsi pe asfaltul umed

unul mort si celalalt distrus

unul impacat cu sine, celalalt ucis

unul cu inima linistita,

celalalt cu inima zdrobita

cum alergam de mana pe lunca,

prin paduri pe malul Prutului,

prin parc acum pe

linia 5 merg doar trenuri marfare

sunt intr-o cochilie de melc

lumina de la capat

au trecut 10 ani de când

n-am cu cine vorbi despre

Che Guevara și Profetul Mohamed

XXXX

 

Mi-amintesc de tine,Miriam

Mi-amintesc cum a aparut soare,

luna stelele zilele noptile

barbatul si femeia

Mi-amintesc cand erai pe

frontul tarului

apoi in lagarul german si cum eram

bunicul-copil

Mi-amintesc ca erai preot

veneau peste tine moscali

foametea ne ingropa

in noroi

Mi-amintesc de moartea lui Stalin

unii bucurandu-se altii plangand

Mi-amintesc de bunicu’ e

tata de 3 zile

cum mergeati la

uscat tutunul si beati lapte

Mi-amintesc din dragostea voastra

am aparut si eu

de primii pasi de primele de ce-uri

de descoperirea lumii intregi

Mi-amintesc la 7 ani de primul sunet

m-ai invatat sa-mi aranjez cravata o

port cu mandrie doar la aniversarea ta

Mi-amintesc la 8 ani ai adormit adanc

nu stiam ca nu te voi mai auzi

vreodata