O poveste

Alisa s-a trezit și nu mai era. Nu mai era nici camera ei, nici patul, nici măcar caietul în care desena fețele oamenilor pe care le întâlnea în fiecare zi. Pur și simplu nu mai era nici ea, nici lucrurile ei, nici amintirea despre ea. De undeva de acolo, dintr-o lume unde nimeni nu există (nu mai există și încă nu există) îl vedea doar pe tatăl ei, așezat într-un fotoliu, răsfoind ceva, dar tatăl ei nu mai semăna deloc cu el însuși.

Tranziția de la realitatea de zi cu zi (unde s-a obișnuit să se afle) la lumea celor inexistenți i se părea la fel de firească cum ai scoate capacul de la ciorbă și de acolo ar fi ieșit aburi. Alisa se evaporase. Cum îi reușise asta și cine „aprinsese focul”? A încercat să-și amintească ce s-a întâmplat, însă amintirile ei erau ca niște vise pe care le uiți repede. Alisa a făcut un efort teribil să-și aducă aminte seara trecută, când tata îi citise ceva despre un leu și despre un băiat care a reușit să îmblânzească leul și să scape cu viață. Cartea era ilustrată foarte frumos.

Ținea minte cum tatăl ei insista apoi ca ea să „recite” rugăciunea de seară și cum o spunea de dragul lui, turuind cuvintele învățate pe de rost. Pe urmă s-a stins lumina.

Aștepta și încerca să-și mai amintească ceva și i se părea că, pe măsură ce-și amintește, își amintește și tata aceleași lucruri. Și totuși, putea ușor să greșească. Era ca și cum ai juca tenis și ai arunca mingea peste plasă celuilalt jucător, însă celălalt se află foarte departe și e nepregătit pentru o lovitură de răspuns.

Era liniște, o liniște zgomotoasă, populată de miliarde de ființe la fel ca Alisa.

Alisa s-a trezit și era întuneric.