Ion AGACI

~ noiibarbari
*
trebuie să mărturisesc că
am nevoie de
un apogeu.
trebuie să mărturisesc că
de mine s-a apropiat
femeia cea de la staţie.
avea acel miros neplăcut
de somn în propria ei
urină
şi-un vast interior care
sfârșea cu gura pe gura
sticlei,
noi, cu
buzele noastre
frumoase care n-au
ştiut decât sticlă şi
multă, multă
pomadă igienică.
– sărută-mă,
sărută-mă,
sărută-mă!
prinzându-mi capul cu
mâinile
-dar sărută-mă
te rog,
eu obținând distanță,
începând să fug,
– sărută-mă după
mine.
cu mâinile întinse, cu
durere în insistență,
şi vântul acela
provocându-mi nostalgie,
însă doar aşa,
respingând-o,
o atrăgeam.
ca şi cei care la
rândul lor m-au respins.
până când cursa asta
n-a luat sfârșit la
următoarea stație,
în care eu i-am ocupat
postura.
trebuie să mărturisesc că
am nevoie de un
apogeu.
rampa de lansare-i
tragedia,
nu e tragedia forma cea
superioară spre desăvârșire?
varianta asta de criză a unei
personalități pe care-o adopt,
dar mai ales deciziile luate
în acest sens au nevoie
prin această glorie de o
argumentare,
de altfel,
mi se pare că nu
prea mă diferențiez de
femeia cea din
staţie,
care salută cu multă
căldură mașinile de
curse lungi cu
mâna,
ca o adevărată
primitoare a tot ce i
se întâmplă,
pentru că nu i se
întâmplă nimic.
doar că eu am un
pat, şi ea
nu-l are,
ce nedreptate că ni se
par aceleași lucruri iar eu
am un pat, şi ea
nimic
nu are.
Avatarul lui Necunoscut

Publicat de noiibarbari

4 gânduri despre „Ion AGACI”

  3. Mi-a plăcut poemul, pe acesta nu l-am găsit păienjenit cu cuvinte compuse, sau de specialitate, dar direct şi interesant. Impresia care am avut-o citind poemul e precum lovitul unei mingi de fotbal în perete, tu o loveşti şi ea vine înapoi, doar până ţi-ai găsit RAMPA. Cred că e foarte distinct să fie tragedia, dar o accept că e, RAMPA de lansare spre apogeu.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu