A treia propunere

Poți să scrii poezie în timpul marilor catastrofe?

Are rost? Ce sens are când cineva e omorât sau moare lângă tine? Când tu însuți în curând poți fi ucis? Ce rost are să mai scrii poezie?

Asta se întreabă Milosz, referindu-se la experiența pe care a avut-o în timpul ocupației naziste.

Iar răspunsul lui e că are rost. Are rost să scrii poezie, fiindcă „haosul nu e pentru totdeauna”.

Are rost să scrii poezii. Dar o altfel de poezie. Altfel. Una foarte directă. „Tinzând spre maxima goliciune estetică”:

Czeslaw MILOSZ

BIETUL CREȘTIN PRIVEȘTE GHETOUL

 

Albine năvălesc peste ficatul roșu

Și troienesc furnici un negru os

Începe sfârșierea mătăsii și călcarea,

 

Încep să fie sparte sticlă copac aramă

nichel argint

ghips tablă strune frunze surle

globuri cristal

poc! fosforic foc pe galben zid

înghite păr de om și animal

Albine umplu figuri de plămân

și troienesc furnici osul cel alb, 

sunt sfâșiate pânză, în cauciuc și piele

Tot ce-i țesut hârtie materie solz de

șarpe păr sârme

pereți și-acoperiș iau foc și jarul înhață din

podele

rămâne doar

Pământul nisipos

batjocorit cu un copac

uscat

abia săpând tunelul merge straja-câtiță

 

cu o lanternă mică și roșie în frunte

atinge trupuri îngropate  numără și

se strecoară

distinge cenușa de om  multicolorii

vapori

scrumul fiecărui om după alt ton de

curcubeu

albine năpădesc urma roșie

furnicile împresoară locul de pe trupul meu

mi-e teamă, tare mi-e de cârtița- străjer

umflată-i e pleoapa ca a patriarhului

ce-a stat mult în lumini de lumânări

citind a neamului mare carte

ce să-i spun eu evreu al Noului

Testament

ce așteaptă de două mii de ani Iisus să se

întoarcă?

Trupul meu sfârtecat mă va trăda

privirilor lui

Și mă va pune între cei ce-ajută moartea:

cei necircumciși.