Artiom OLEACU

***

poate când eram la mama în burtă

a şuierat un sticlete nebun pe lângă ea

înjurând şi blestemând toate vietăţile

el care se-ntorcea de la prietena lui

cu penele galbene îmbibate de colb

s-a rotit ca un ventilator

zbătându-se între pereţii reci ai cartierului

el care era furios şi beat

cu o sticlă de vin înăcrit în cioc

s-a pălit de parbriz şi a văzut veveriţele

manevrând comete de la distanţă

el care nu-şi găsea locul

pentru că aia l-a numit aşa cum l-a numit

iar el ca să-şi înăbuşe criza de nervi

şi-a tăiat unghiile până la carne

pentru că aia cânta deja cu altcineva

dansa cu altcineva

megea la cumpărături cu altcineva

amazoană micuţă care orice ar face

o tot dă în bară

el care după aia se-ntreba

cum poate fi sticletele un animal

doar el mereu a fost o pasăre cântătoare

a zburat un sticlete pe lângă ea

şi maică-mea singură în acele zile

ca o mâncare exotică

lăsată pe arhipelaguri sălbatice

a rupt ca o infractoare o prună

verde din copac

şi-a ascuns-o la subţioară

iar acum eu

pentru că murea de foame

şi eu

pentru că tatăl meu migra dintr-o petrecere-n alta

şi eu

iar eu

şi el care a venit după miezul nopţii

pe el cum să-l numesc

(mi-e şi greaţă de la aceste lupte în contradictoriu

şi această zbatere crucială&paradoxală&globală

deja nu mai contează tema și doar să mai pot lua

o gură de lacrimi observând cu zâmbetul pe față

aceste bătălii dintre ketchup și maioneză)

când maică mea era însărcinată cu mine

în acele zile ploiase

în aceste zile ploioase

mă agăţ de lucruri mici

cum ar fi o privire scurtă în afară lumii

la copii ăştia iuţi

care acum aduc doar strigăte de bucurie

şi sper că aşa va fi de-acum încolo

dar dacă vor fi de tristeţe

e şi asta ceva folositor aceste-i lumi

ce vine imprevizibil din toate părţile

Lasă un comentariu