TEMA DE SCRIS DE AZI: FRACTURISMUL- sa scriem ceva plecand de la ideile de mai jos

Fracturismul denunţa faptul că limbajul realului de până atunci suferise eşec atunci când voise să spună ceva convingător despre realitate pentru că nu pusese acolo unde trebuia accentele. Fracturismul înţelesese că atunci când zici acum e seară şi răcoarea mă pătrunde până-n oase sau afară s-a făcut seară şi eu fumez în bucătărie ori pe cer trec norii sau pe mine mă dor dinţii, dar şi multe alte propoziţii de tipul ăsta, nu vei face nimic altceva decât să ratezi întâlnirea cu realul, pentru că şi ieri fusese seară şi răcoarea te pătrunsese până la oase, pentru că şi acum zece ani tot treceau norii pe cer, pentru că aceste lucruri se întâmplă nu numai în RO sau RM, ci şi în Franţa, Australia sau Rusia. Ce zic eu nou în acest caz? Iată una dintre întrebările fundamentale pe care şi le pusese fracturismul în legătură cu limbajul realului care era folosit de toată lumea până atunci.

Propunerea fracturistă de a ieşi din impas era următoarea: să muţi accentul de pe obiectul descris pe cel care descrie (iată ce nu înţeleseseră o parte a practicienilor limbajului realului de până la fracturism). Pentru că norii plutiseră pe cer şi acum o sută de ani, dar şi acum două sute, mai poţi spune ceva nou numai atunci când îţi vei surprinde reacţiile pe care le ai vizavi de acest lucru. Numai aceste reacţii pot fi diferite de la un practician al limbajului realului la altul. Numai aceste reacţii pot fi inconfundabile. Numai ele pot fi necontrafăcute. Numai ele mai pot sugera realitatea. Numai aceste reacţii mai pot spune ceva nou. Numai ele mai pot comunica ceva care să intereseze cu adevărat cititorul.

În acest caz nu obiectul descris e important, ci doar reacţiile celui care descrie. Obiectul contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii. Plecând de la T.S. Eliot, căruia îi datorăm foarte mult, dar şi de care ne disociem de multe ori, noi nu voiam să refacem o nouă legătură între obiect şi subiect. Acest lucru era inutil şi nu ne pasiona. Necesară era doar focalizarea atenţiei pe reacţii, pentru că numai în acest fel puteam spune ceva despre realitate. Importante sunt doar reacţiile pe care ţi le pot provoca norii trecând pe cer, şi nu norii care trec pe cer. Norii care acoperă cerul nu ne preocupau. Acest lucru putea înfierbânta minţile scriitorilor de dinaintea noastră. Noi eram atenţi doar la reacţiile deşteptate în noi de peisajul celest. Aşadar, nu ne captiva neapărat descrierea unui accident, scuzaţi-mi cinismul, ci doar ce reacţii aveam noi în acest caz. Numai aşa puteam reinventa emoţia, numai aşa puteam reinventa fiorul necontrafăcut al realităţii.

Acolo susţineam că deoarece, în mare, multe lucruri seamănă şi se repetă, mai cinstit este să vor-beşti doar de reacţiile tale, pentru că ai mai multe şanse să zici ceva cât de cât autentic.

Şi tot acolo pledam şi pentru enunţuri contextuale pentru că verbul a aştepta este acelaşi, dar sunt atât de diferite semnificaţiile pe care le are atunci când aştepţi trolebuzul ca să mergi la o zi de naştere, atunci când aştepţi să intri la dentist având măseaua umflată sau atunci când aştepţi să vină avionul pentru a te căra naibii din ţara asta pentru totdeauna. Sigur că aceste idei, chiar acestea legate de aşteptare, au mai fost spuse şi de alţii, dar noi voiam să le aplicăm cu toată sinceritatea de care eram capabili la acea oră când apărea din negura anilor nouăzeci fracturismul. Şi aceste aşteptări atât de diferite, ca şi durerile sau bucuriile care au alte semnificaţii în funcţie de context, trebuiau recompuse doar din reacţiile pe care le aveai în acel moment.

Sună foarte fals sintagma îmi este rău şi este mai autentică descrierea reacţiilor şi senzaţiilor din care se configurează sintagma mi-e rău. Nu trebuie să-i spui cititorului mi-e rău de nu mai pot, ci să-l laşi pe el singur să tragă această concluzie luând cunoştinţă de senzaţiile şi reacţiile tale. La fel ar fi bine să procedezi şi atunci când ai vrea să afirmi eu mă bucur/ eu sunt fericit – nişte sintagme care nu ar trebui spuse deloc, ci ar trebui lăsate să vorbească doar senzaţiile şi reacţiile. Doar cititorul, aşa cum am mai spus deja, ar putea să conchidă că mă bucur şi sunt fericit.