Ludmila ȚURCANU

de la treișpe’00 pân’ la noușpe’00infinit

Dante călătorea spre prezent,

Cât tu-ți trăgeai cămașa pe tine,

Iar eu îmi făceam eye-linner-ul care-n esență nici nu conta, dar cum pentru viitor aveam dopuri, n-aveam de unde ști că ochii mei erau cei mai frumoși și fără 1ml de tuș.

Dante-și picta recuzita de-acum 7 secole pe scenă,

Cât noi așteptăm un 7 în stație care uita că la :47 era ora lui de sosire,

Iar fluturii din noi voiau la :47 să fie și ora lor de zbor, dar cum încă nu-mi dădeam seama ce gândești, așa cum o fac acum, nu mi-aș fi dat seama că ei au acceași culoare și direcție de zbor.

Dante-și dirija personajele în reverențe continue de început, sau cum ai fi spus tu mai târziu, exerciții de echilibristică pentru cabotini,

Cât timp pașii noștri formau pioni de drum precum firmiturile din Hansel și Gretel în jurul teatrului,

Iar eu visam cum mâna ta-i-n a mea în povestea asta desprinsă din secolul și paginile Fraților Grimm, fără a ști că-n una din seri îmi vei spune că abia aștepți să le citești copiilor noștri povești.

Dante și curba bagheta-ntr-un accelerando lent, aproape clișeic, vrând astfel să marcheze începutul piesei sau poate intensitatea dintre noi,

Când noi urcam grăbiți scările spre o teleportare în 1300, într-o epocă post-comunistă,

Iar eu deja-mi imaginam cum nu mai putem intra la piesă și tre să așteptăm iar tramvaiul de la :47 ca să ne-întoarcem acasă, fără a ști că destinul oricum ne voia la o distanță mai mică decât distanță dintre două fotolii de teatru.

Dante deja pășea-n infern,

Când eu am simțit pentru prima oară că de mână cu tine-mi va fi imposibil să deschid dex-ul la pagina cu I, urmat de N,

Iar tu pictai în mind palace strategia pură de-a mă lua de mână.

Dante cunoștea tărâmul Purgatoriului cu Virgiliu,

Când imaginația noastră plutea pe un semn de întrebare nesfârșit,

Iar noi sperăm că Dante nu-și va strânge recuzita prea curând, ca să nu-l facem altfel nevoit să mai care după el încă două piese de recuzită, fără a ști de fapt că ambilor ne-ar fi plăcut 1300-le.

Dante deja era sub instrumentul voinței divine-n Paradis,

Când eu mă simțeam în Paradis doar uitându-mă la tine,

Iar tu vedeai Paradisul doar alături de mine.

Dante și plimbă actorii pentru o ultimă piruietă pe scenă,

Când eu am realizat că tot ce-mi amintesc din piesă e culoarea ochilor tăi, sunetul respirației tale și plimbarea pașilor tăi în imaginația mea,

Iar tu ai realizat că de acum vei folosi pluralul pentru fiecare lumea pe care-o vei parcurge, și nu pentru că va apărea Virgiliu sau Beatrice, dar pentru că am apărut eu.

Peste o lună am găsit accidental biletele de teatru, nici măcar nu fusesem la Divina Comedie, fusesem la, puțin siropus spus, dar fie, la prima noastră întâlnire,*

ȘI TĂIAT, ultimele cuvinte le vom rescrie,

fusesem la ce visam în clasa 3a când îmi scrisesem în oracol acea mică poezie*, doar că la viteza pe care tre s-o atingi ca să călătorești în timp, de la treișpe’00 pân’ la noușpe’00infinit.