mergeam prin pădure și ne uitam
la fiecare copac și înregistram înregistram:
un fluture albastru cu alb, dungi mici și fricos
ca o reclamă care te-ndeamnă să cumperi ziua care-a fost
mergeam prin pădure și ne-am întins
ca niște șopârle reci și cuminți
pe un covor violet-argintiu și ne uitam ne uitam
la copaci și la cer (înregistram înregistram)
Când am ajuns acasă eram flămânzi
am mâncat pârjoale și am fost blânzi
unul cu altul. și-am citit un poem
despre doi copaci de Srečko Kosovel
în fiecare dimineață
mă voi trezi
„cum aș renunța
la pastila
care mă face
fericită”*
voi asculta Belle&
Sebastian
obsesiv
și cu aceeași senzație
siropoasă
că e despre mine
*din Belle&Sebastian
Alisa s-a trezit și nu mai era. Nu mai era nici camera ei, nici patul, nici măcar caietul în care desena fețele oamenilor pe care le întâlnea în fiecare zi. Pur și simplu nu mai era nici ea, nici lucrurile ei, nici amintirea despre ea. De undeva de acolo, dintr-o lume unde nimeni nu există (nu mai există și încă nu există) îl vedea doar pe tatăl ei, așezat într-un fotoliu, răsfoind ceva, dar tatăl ei nu mai semăna deloc cu el însuși.
Tranziția de la realitatea de zi cu zi (unde s-a obișnuit să se afle) la lumea celor inexistenți i se părea la fel de firească cum ai scoate capacul de la ciorbă și de acolo ar fi ieșit aburi. Alisa se evaporase. Cum îi reușise asta și cine „aprinsese focul”? A încercat să-și amintească ce s-a întâmplat, însă amintirile ei erau ca niște vise pe care le uiți repede. Alisa a făcut un efort teribil să-și aducă aminte seara trecută, când tata îi citise ceva despre un leu și despre un băiat care a reușit să îmblânzească leul și să scape cu viață. Cartea era ilustrată foarte frumos.
Ținea minte cum tatăl ei insista apoi ca ea să „recite” rugăciunea de seară și cum o spunea de dragul lui, turuind cuvintele învățate pe de rost. Pe urmă s-a stins lumina.
Aștepta și încerca să-și mai amintească ceva și i se părea că, pe măsură ce-și amintește, își amintește și tata aceleași lucruri. Și totuși, putea ușor să greșească. Era ca și cum ai juca tenis și ai arunca mingea peste plasă celuilalt jucător, însă celălalt se află foarte departe și e nepregătit pentru o lovitură de răspuns.
Era liniște, o liniște zgomotoasă, populată de miliarde de ființe la fel ca Alisa.
Alisa s-a trezit și era întuneric.
***
ne povestea cum au dus-o
într-un marfar plin ochi
era fetiță
și eu mă uitam la plapuma
albă acoperind-o
aproape în întregime
la fața ei
când îmi spunea
cum fugea
prin mărăcini
și cum
învăța cel mai bine
în anul doi era deja
soră medicală
apoi chirurg
și
ea
e
oarbă
acum
Prima dată când tata m-a pedepsit,
aveam doar 5 anişori, căci am mâncat toate
cele 5 ciocolate, iar pedeapsa a fost ca
5 minute să mă uit la el în ochi, eu în acel
moment mă gândeam: păcat că au fost numai
5 ciocolate.
la naiba cu dragostea fără tine
la naiba cu viața fără sens
la naiba cu dimineața fără cafea
la naiba cu amiaza fără să te aud
la naiba cu seara fără să luăm cina în doi
la naiba cu visele noastre la naiba cu speranțele tale
la naiba cu amintirile mele
„la naiba cu nebunia asta”
odihnește-te în pace!
La Atelierul de astăzi s-au discutat cărțile citite pe parcursul săptămânii: „Candid” de Voltaire (și „De veghe în lanul de secară”, unde personajul principal e și el un Candid), „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu (unde Georgiana e MacGuffin, personajul în jurul căruia se învârte acțiunea), „Daddy Long-Legs” de Jean Webster, Clarice Lispector cu „O suflare de viață” (un roman complex, care încalcă toate regulile), „Încercarea labirintului” de Mircea Eliade și Gustav Mayrink, un autor mistic, cu o nuvelă pe care Aliona Ivanova a și citit-o la atelier: „Întreaga ființă e aprinsă de durere” (O adevărată descoperire pentru unii dintre noi!).
Am decis să citim din Etheridge Knight, un autor cu câteva poeme proaspăt traduse în primul număr al revistei „Noii Barbari” (în curs de apariție) și am pornit să ne scriem textele de la un vers-cheie al poemului „la naiba cu/toată nebunia asta”:
Distrus Doamne ea a plecat gata m-a lăsat gata și-a / făcut valiza și m-a părăsit și eu fără să am cum să o fac să se întoarcă și peste tot viața e os gol alb luminos nisipul de cristal strălucește iarba moartea morții murind și brașoavele au dus-o departe de mine au făcut-o să-și ia râsul și zâmbetele și moliciunea ei și oftatul de la miez de noapte— La naiba cu Coltrane cu muzica și norii purtați de vânt la naiba cu marea și copacii și cerul și păsările și aligatorii și toate animalele care rătăcesc pe pământ la naiba cu marx și mao la naiba cu fidel și nkrumah și democrația și comunismul la naiba cu heroina și iarba dumnezeu isus și toți apostolii la naiba cu fanon nixon și malcom la naiba cu revoluția la naiba cu libertatea la naiba cu toată nebunia asta tot ce vreau e să se-ntoarcă femeia mea ca sufletul meu să poată din nou cânta
***
peretele și fereastra
camere intrând în alte camere
și poate doar fața ta cenușie
atât de slabă
luptându-se cu plictiseala
e sâmbătă
o zi de ianuarie caldă
bărci legate de o punte undeva
exact ca aici
și noi uitându-ne poate
doar la mica statuie albă
care seamănă atât de mult
cu mama
***
o pungă albă de plastic
în care am pus câțiva cartofi
și tu care încercai să mă iei de mână
de mâna în care țineam punga
și nu te-ai gândit să o duci tu
pentru că erai foarte foarte departe
și nu puteai să mă ajuți
pentru că erai doar o închipuire
din alea pe care le ai când mergi la magazin
și zâmbești pe stradă ca proasta
***
îmi ascundeam în fular fața pe jumătate amorțită
sângeram
îmi lingeam buza și simțeam gustul
ziceai că e o atmosferă schizo
ascultam:
„îți place cum îi stau pantalonii?”
„o întrebare banală și nu poți răspunde”
urmăream chelnerii
încercam să prindem sunetele din capul nostru
***
voiam să te văd și a trebuit să rămân
când ai venit așteptam să mi se întâmple
o tristețe mică
să am motiv să stau nemișcată
mergeam împreună
cu greu
ca o sită printr-o sită
Atelierul de creative writing „Vlad Ioviță” 