„Descopăr uimit că ce credeam a fi al meu de fapt nu-mi aparţine! Ce uşor ne poate fi luat totul! Nu posedăm de fapt nimic.
Nu mai pot rămâne total în iluzie. Ce înseamnă a fi om în aceste condiţii?”

Andrei ȘERBAN

xxx

azi e ziua de naștere a iubitei mele

neapărat o voi felicita

dar deocamdată ea doarme

la fel ca și buchetul meu pentru ea

e încă în boboci

Cu siguranță se vor trezi ambii

odată

xxx

De profeisie sunt pianist,

stau într-un bloc cu 7 etaje,

apartamentul meu se află la etajul  6.

Cânt aproape în fiecare zi,

dar am și eu o mică problemă, ca toți

oamenii, dealtfel.

La ultimul etaj, adică la  7,

trăiește o fetiță de 7 anișori,

e mică și doarme la amiază.

Iar eu în acest interval de timp nu prea pot să cânt deloc,

nici măcar vreo piesă în „si” major.

Poți să scrii poezie în timpul marilor catastrofe?

Are rost? Ce sens are când cineva e omorât sau moare lângă tine? Când tu însuți în curând poți fi ucis? Ce rost are să mai scrii poezie?

Asta se întreabă Milosz, referindu-se la experiența pe care a avut-o în timpul ocupației naziste.

Iar răspunsul lui e că are rost. Are rost să scrii poezie, fiindcă „haosul nu e pentru totdeauna”.

Are rost să scrii poezii. Dar o altfel de poezie. Altfel. Una foarte directă. „Tinzând spre maxima goliciune estetică”:

Czeslaw MILOSZ

BIETUL CREȘTIN PRIVEȘTE GHETOUL

 

Albine năvălesc peste ficatul roșu

Și troienesc furnici un negru os

Începe sfârșierea mătăsii și călcarea,

 

Încep să fie sparte sticlă copac aramă

nichel argint

ghips tablă strune frunze surle

globuri cristal

poc! fosforic foc pe galben zid

înghite păr de om și animal

Albine umplu figuri de plămân

și troienesc furnici osul cel alb, 

sunt sfâșiate pânză, în cauciuc și piele

Tot ce-i țesut hârtie materie solz de

șarpe păr sârme

pereți și-acoperiș iau foc și jarul înhață din

podele

rămâne doar

Pământul nisipos

batjocorit cu un copac

uscat

abia săpând tunelul merge straja-câtiță

 

cu o lanternă mică și roșie în frunte

atinge trupuri îngropate  numără și

se strecoară

distinge cenușa de om  multicolorii

vapori

scrumul fiecărui om după alt ton de

curcubeu

albine năpădesc urma roșie

furnicile împresoară locul de pe trupul meu

mi-e teamă, tare mi-e de cârtița- străjer

umflată-i e pleoapa ca a patriarhului

ce-a stat mult în lumini de lumânări

citind a neamului mare carte

ce să-i spun eu evreu al Noului

Testament

ce așteaptă de două mii de ani Iisus să se

întoarcă?

Trupul meu sfârtecat mă va trăda

privirilor lui

Și mă va pune între cei ce-ajută moartea:

cei necircumciși.

 

 

 

„Acum când am rămas singuri”

Zbigniew Herbert

„E vorba de a te căţăra pe sicomor/
pentru a-l vedea pe Domnul, de trece cumva… ”
Eugenio Montale

„E vorba de a te căţăra pe sicomor/
pentru a-l vedea pe Domnul, de trece cumva… ”
Eugenio Montale

„E vorba de a te căţăra pe sicomor/
pentru a-l vedea pe Domnul, de trece cumva… ”
Eugenio Montale

Da eu sunt

 

Merg cu o valiză prin casă și îmi spun:

Şi de molimă te poţi proteja

dar de trecut nu

oriunde mă duc port aceeași valiză cu mine

aceasta

care seamănă

cu alea de pe vremea războiului

cu mâner ruginit

ce mă freacă între degete,

cu fotografii ale noastre strânse în ghemotoc,

ca un pachet de cărţi,

nici nu mai zic că

vrei să te speli pe mâini cu săpun

să scapi de bacil

da de unde,

că trecutul  e precum tatuajele, care-s permanent pe piele

e unul si acelaşi

cum să te speli pe mâini cu valiza asta

în mână

Îmi vine să împrumut o replică din poezia lui Sergiu

La naiba cu toată dragostea asta

şi să arunc valiza la gunoi

și nu pot s-o arunc.

Cred că aș putea-o arunca doar cu tot cu mâna în care o țin.