mă voi închide în wc
asumandu-mi până şi
mă simt cu mult mai în siguranță când mă privesc doar eu de sus.
de-ndată ce râd
mi se face o greață macabră şi o gravă lipsă de tristețe
nu vreau să anticipez sfârșitul dar simt
Sunt copilul pasiunii neprotejate, extreme
şi totuși, aștept un foc
să-mi incendieze roşul,
nu alimentat din aparenţe
ci din trădare
faţă de tine însuţi.
Şezlong în largul câmpiei,
pulpa unei portocale,
muzica.
care e privirea cuvenită?
care e măsura cuvenită?
care e dimensiunea de tranzit?
şi mâna, mâna pusă pe mine
întru consumul de reacții
fără aprobare, fără cerință,
suprafața care se extinde
ca pentru încă un vagabond
pe lângă toți cei,
adăpostiţi de mine.