xxxx

 

În lipsa felinarului

Îi vedeam doar ochii

Îmi aduceau aminte de copilărie

De asta mi-e dragă

Iar vântul sufla

De parcă ne-ar alunga

Sub cearșafuri

neliniștea

 

xxx

urmele deja departe

cine esti

spun10 povesti

adun pier

din cer cad fulgi mari

sufletul meu pe zapada

urme lasi

 

Peisaj venetian

 

te privesc ca pe o pagina inlacrimata

te cuprind cu ochii

ca pe o carte

ești un zambet sublim

ești la balcon

admiri gondolele precum

literele pe foi precum

versul si rima

ma auzi fara cuvinte

dormi

strigi

orasul e pe apa

dincolo de noi

„Peştii”
Existau cândva 7 peşti, dar acum nu mai există.
Erau fericiți cândva, dar acum nu mai sunt.
Trăiau liniştiți în ocean cândva, dar acum nu mai trăiesc.
Fiecare avea o viață, dar acum fiecare stă întins pe o farfurie
priviți de sus şi aşteptând să fie devorați.
Peştele 1, peştele 2 şi peştele 3 erau învățători veritabili la şcoala oficială de peşti din Pacific
urmau să primească o mărire,
dar „norocul” lor a fost să fie prinşi de oameni şi mâncați cu sos şi ceai!
Cât despre ceilalți trei,ei erau pompieri
şi da încendiile în ocean sunt mai multe decât credeți.
Ultimul era un biet gunoier, doar trebuie să existe cineva care să strângă din urma oamenilor.
Totuşi nu ştiu de ce am ales acest tablou
poate pentru că mama mea e născută în zodia peşti
Sau că 7 e numărul meu preferat, sunt 7 culori in curcubeu
7 zile-n săptămâna şi şapte peşti, poate încă vii.

xxx

Eu în prim plan

xxx

 

un bărbat de 40 de ani

cu vârful firelor albe,

restul părului e încă negru,

seamănă cu un tort.

Pudra e la suprafaţă

Substratul e de cacao.

xxx

 

Sunt trunchiurile de copaci tăiați

Sunt o piatră de care se sprijină aerul

cu mâinile în buzunar

Sunt bolovanul

ce-mi acoperă ridurile din palmă

Sunt carcera mea

Sunt pădurea arsă

Sunt agonia de sub o piatră

Sunt o scorbură de copac

Sunt o veveriţă ce dispare în fum

precum a dispărut candva

prietenia noastră.

 

***

peretele și fereastra
camere intrând în alte camere
și poate doar fața ta cenușie
atât de slabă
luptându-se cu plictiseala

e sâmbătă
o zi de ianuarie caldă
bărci legate de o punte undeva
exact ca aici
și noi uitându-ne poate
doar la mica statuie albă
care seamănă atât de mult
cu mama

***

o pungă albă de plastic
în care am pus câțiva cartofi
și tu care încercai să mă iei de mână
de mâna în care țineam punga
și nu te-ai gândit să o duci tu
pentru că erai foarte foarte departe
și nu puteai să mă ajuți
pentru că erai doar o închipuire
din alea pe care le ai când mergi la magazin
și zâmbești pe stradă ca proasta

***

îmi ascundeam în fular fața pe jumătate amorțită
sângeram
îmi lingeam buza și simțeam gustul
ziceai că e o atmosferă schizo

ascultam:

„îți place cum îi stau pantalonii?”
„o întrebare banală și nu poți răspunde”

urmăream chelnerii
încercam să prindem sunetele din capul nostru

***

voiam să te văd și a trebuit să rămân
când ai venit așteptam să mi se întâmple
o tristețe mică
să am motiv să stau nemișcată

mergeam împreună
cu greu
ca o sită printr-o sită

???

tatăl pare a fi figura centrală în

viața oricărui băiat

de 20 de ani

fumezi în cameră și nu-ți pasă că

mama a zis că nu

ai voie ultima dată când te-am văzut

erai mai păros și mai fericit

nu cred că ai mai putea repara ceva

vorbind despre Freud

era psihoterapeut nu mag

partea cea mai tristă a poemului ăsta e că

nu am apucat să mă îmbăt niciodată

cu tatăl tău