xxx

 

Anii mei trec

Iar brațele tale întârzie

O banană cătrănită

Un nufăr în iaz

Trec prin momentele grele

Cu capul ridicat

Un trup neatins

stârnește profunde

Dorințe sexuale

xxx

 

Plimbată prin cimitirul de

mașini

Uitat la marginea Ialoveniului

Mai mult decât apucasem

Să strâng în brațe

Jucării sau pe mama

Care mă târa după ea

Cum cară alcoolicul

Sticla cu vodcă

Eram copilul ce apucase

Să mănânce pe săturare

Abia la 10 ani

mulţumesc Doamne pentru acest soare şi cer

ca un grizzly ies din casă şi mă minunez de toate

mulţumesc Doamne că păşesc pe acest pământ

acest purgatoriu poetic a lui Loteanu

în care se plimbau zimbrii şi căprioarele

aici privesc filmele lui Refn şi pot să-l citesc pe Dumitru Crudu

tu pământ tu comoară tu bogăţie

mulţumesc Doamne de aceştii copii „generaţia Cernobâl”

cu talentele lor hanticapul lor şi zâmbetul lor

aşa ai vrut să-i vezi pe aceşti copii

aşa ai vrut să-i vezi pe aceşti oameni sărmani

bătuţi cu nuiaua lui tata

mulţumesc Doamne că nu ne laşi să ne plictisim

şi ne laşi să ne bem vinul şi să ne violăm femeile

apoi să le sărutăm

mulţumesc Doamne că ne implici în jocul tău pe noi

şi ne-ai ales pe noi să suferim mai mult

dar să contribuim la metamorfoza globală

a biciului şi sabiei feministe

pentru că suntem aşa cum sântem

şi ştim că totul se termină cu bine

pentru că mama natură şi-a ieşit din minţi

dar va avorta bunătatea peste noi într-un final fericit

căci dacă a existat primul om al lumii moderne

are dreptul şi ultimul la existenţă

o existenţă luminoasă aici acum

nu doar în cartea istoria tărâmurilor şi locurilor imaginare

ridic cupa cu tot respectul

chiar dacă am slabit şi ne cad pantalonii la o bună parte

iar la cealaltă nu ne ajunge materie primă

pentru statuete

ne forţăm viitorul şi continuăm

multumesc Doamne multumesc

 

Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,

U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău

 

 

Vocea lui Ronin Terente reprezintă, în backgroundul poeziei tinere basarabene, un timbru care se distinge în mod tranșant. Textele lui sunt stilistic, structural, tematic inclasabile, așa cum observă unul dintre opinenții copertei a patra a volumului de debut „Șterge conversația” (Editura Paralela 45, 2019). Ronin Terente creează o poezie de o densitate excepțională, ce comprimă elemente eterogene și aparent incompatibile, de dimensiuni ideatice diferite, având efectul unei texturi poetice cu tot felul de reliefuri, pe alocuri neprietenoase receptorilor.

Prin reciclarea clișeelor și dedoxificare, autorul obține un palimpsest intertextual, în matricea prozodică tradițională fiind incluse diverse inserții și linkuri specifice etosului basarabean în amestec cu cele străine, care fac referință la epoci și spații socio-culturale variate: „Duc versuri mai departe/ Ca p-un condamnat la groapă/ Ce n-ai putut face tu, tati/ Când te-a prins moartea-gestapo// Mamă, fiul tău risipitor/ Sădește semințe în mlaștină/ Sequoia să crească-n stomacul lor/ Cum crește poama la baștină// Mă întorc din astral și dau de facturi/ Șapte apeluri pierdute de la Nefertiti/ Poezia mea n-o să hrănească guri/ Decât dacă devine Hello Kitty”. Textul e un mix de „trimiteri” peste tot în lume, dar care conturează o idee generală: figura futilă a creatorului în societate, literatura ca moștenire inutilă și ca produs de comerț.

Imaginea eului poetic este reflectată în autodefiniții pline de scepticism și impresionante prin impactul asociațiilor vizuale, prin expunerea directă a unor accepții esențiale despre viață, lume și creație: „Zemfiro, sunt un psihopat/ Există doar azi și ce-i palpabil/ Horcăia de pe cruce un atârnat/ Și-l țineam de picioare, amabil”; „Sunt cucu care-și caută cuib/ În inima ta, adolescente.”. Autorul violentează percepțiile cititorului deprins cu unități structurale (cât de cât) coerente ale volumelor de poezie. Pe de altă parte, vocea lui se manifestă pretențios nu doar prin emfază, construcții bombastice, scandaloase, voit agresive, ci și răvășește intenționat cititorul, îl supralicitează, îl pune în inferioritate prin trimiteri interculturale de tot felul: „Mă descarc/ după ce-mi termin treaba/ Ca revolveru-n mâna luʼ Takeshi-n/ Sonatine/ The winner takes it all/ zice ABBA/ Îmi scot inima din piept/ ș-o ascund între pini”. Cititorul care nu cunoaște referințele rămâne dezarmat în fața acestor texte. Stilul oral (formele graiului moldovenesc) și cel livresc, limba română, rusă, engleză, elemente eterogene din domenii culturale naționale și internaționale sunt forțate să se complacă în formule comune, compacte. Autorul practică stilizarea intertextuală: unele texte preiau stilul poeziei populare românești sau al epopeii, pentru a-l umple cu un conținut cu totul impropriu. Iar titlurile par a fi niște încheieri ale unor lungi procese de reflecție, după fiecare titlu, autorul pune punct.

În evidență iese și abuzul de rime (în special monorime), de unități ritmice simetrice, apropiate de stilul rap: „Pun porție dublă de măsline/ În salată și-n Martini/ O iei? O iau. Amin// Asta-i povestea lui Ronin ș-a ()inei/ Două suflete pereche rătăcite în latrine/ / Universuʼ zice că: Totuʼ va fi bine/ Doar că nu azi și nu cu mine.” Mixând ritmul rap și textele monorimice, experimentul ar putea continua în transformarea poeziilor în piese muzicale, iar la o lectură în voce (să zicem, a autorului!) produce o atmosferă care te introduce imediat într-o stare de nebunie.

În pofida tuturor particularităților extreme ale textelor lui Ronin Terente, se face simțită și o necesitate de echilibrare. Scepticismul și patetismul se descarcă în sarcasm și se eliberează, de obicei către sfârșitul fiecărui text, prin autoironie – dovadă că autorul este pe deplin conștient de creația sa.

NU

lui

Alexandru Muşina

 

…

când afară e ceaţă şi umezeală

nu

când şoferul autobuzului

e nervos şi vorbăreţ

nu

când mergi la Bancă

şi fata de la ghişeu e nepoliticoasă

cu siguranţă

nu

când nu ai timp pentru o cafea bună

nu

când ai scuipat aseară

doar o singură dată

nu

când încerci să-ţi imaginezi şi

cauţi cauţi cauţi dar nu găseşti nimic

nu

câng găseşti

şi nu e reciproc

nu

când vii stresat de la job şi acasă

ţi se aminteşte că nu e achitată

factura

nu

când ai citit prea mulţi poeţi faini

uneori tot

nu

când ai citit puţină poezie

dar n-ai citit proză

nu

când te uiţi la un serial

un an întreg

nu

când te uiţi la un film trei săptămâni

nu

când mergi la muzeu

odată-n trei ani

nu

când asculţi doar aceleaşi trupe de căcat

nu

când debutezi şi apoi te desparţi de Maria

nu

când scrii doar poezie

dar nu încerci să scrii şi altceva

nu

când umbli în aceleaşi haine

nu

când greşeşti mărimea

şi te strâng degetele

nu

când bei prea multe pastile nu

când mănânci prea multe făinoase

nu

când îţi faci planul pe a doua zi

săptămână&an

nu

când ai motan dar nu ai grijă de el

nu

când nu-ţi speli hainele

nu

când înjuri prea mult

nu

când nu eşti dedicat profesiei tale

nu

când fixezi

o întâlnire şi nu vii ori o amâni

nu

când promiţi ceva şi nu faci

nu

când nu te speli pe dinţi şi

nu faci exerciţii

dimineaţa

nu

când ţi-e lene să mergi la teatru&concert&expoziţie

nu

când nu citeşti cărţi motivaţionale

nu

când citeşti cărţi motivaţionale

nu

când te laşi să-şi bată joc lumea de tine

nu

când nu-ţi aperi valorile

nu

când te incomodezi şi ţi-e frică să spui adevărul

nu

când te complaci în singurătatea ta

nu

ori ţi-e frică să te îndrăgosteşti

nu

…

şi acum când AI chef să te ocupi cu ea

nu

…

când ai

nu

…

ocupă-te cu ea

nu

e treaba ta

nu

…

şi acum

nu

xxx

Gulerul alb mi l-am

încheiat până-n ultimul nasture

cravata mi-a legat-o mama,

nod din 3 legături părul mi

s-a gelatinat peste urechi făcând

o paralelă cu sprânceana tăiată.

Voiam să joc într-o

echipă cravata mi-am băgat-o

în pantaloni

Mânecile sacoului mi

le-am răsuflecat până la cot

Părul roşcat mi

s-a electrizat

îmi

frecam mâinile

una de alta

băieţii se uitau la mine ca la un maidanez

Trăgeam şi legam anxios nodul de la cravată

Aveau nevoie de o poartă,

în stânga în loc de stâlp, o  puseră pe o

fată

o porecliseră Sinatra

în dreapta m-o pus pe mine,

mi-au zis Frank.

 în

„Frontiere desenate în aer cu pumnul” de Rodica Gotca

  Potențialul creativ al Rodicăi Gotca este remarcat în 2010, când devine laureata concursului de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, pentru poezie și eseu. În 2018, debutează cu poezie în volumul colectiv „Opt”, publică versuri în „România literară” și „Hyperion”, iar în 2019 îi apare placheta „Frontiere desenate în aer cu pumnul” (Editura Eikon), prin care încearcă să se afirme ca individualitate poetică.

Percepțiile despre sine formate printr-un mecanism de raportare și reflectare a eului în lume, care constituie axa ideatică a poemelor incluse în antologia „Opt”, se aprofundează și se fixează în cadrul „Frontierelor…”, în care Rodica Gotca instituie, in extenso, o poetică a relaționărilor. Personajul liric (de natură feminină, un alter-ego al autoarei, așa cum declară însăși în 2018, în interviurile acordate după debut) delimitează conceptual o zonă proximă între sine și lume, spațiază sau aproprie oameni și realități în funcție de necesitățile intime, plasând fiecare entitate pe o poziție certă față de eul format, definit, pe care tinde să și-l asume.

Volumul schițează o lume de care personajul liric a fost absorbit, în care a trăit simbiotic și față de care ajunge să impună hotare. O bună parte din poeme trasează „frontiere” de separare convențională, de izolare de oamenii cărora le-au fost rezervate de-a lungul timpului poziții speciale. Ajunsă la etapa conștientizării relațiilor superficiale și perisabile („Prietenii”), de recunoaștere și răsturnare a miturilor („După 50”, „O femeie”, „Sunrise”), simte necesitatea modificării raporturilor. Pe de altă parte, retrăind pierderea oamenilor dragi („Bunicul”, „Un pat de fier”, „Absențe”, „Dor”), absențele care i-au marcat copilăria („Cântec de leagăn pentru tata”, „Tata”, „Dor”), ea sfidează ireversibilitatea trecutului, prin rememorare și regândire, și caută modalități de încadrare spirituală în propria matrice genetică. Prima jumătate a plachetei este marcată de tendința de restabilire a pierderilor, de apropiere spirituală de familie și de tot ce întregește identitatea eului, iar a doua parte – de mișcarea de distanțare, de separare fizică și mentală de lumea agresivă a lui tu. Prin prisma acestei posibilități hermeneutice, placheta poate fi percepută ca structură duală, incluzând ciclul apropierilor și ciclul distanțărilor.

Textele care formează ciclul apropierilor au la bază o viziune comună, în care apropierea reprezintă o mișcare compensatorie, de revanșă: tot ce a fost distanțat prin întâmplări fatale, necesită a fi apropiat și apropriat unei structuri identitare în formare. Textul „Absențe” se construiește pe baza unei enumerări gradate a suferințelor cauzate de ruperea legăturilor între descendenți, dispariția/ plecarea lor dintr-un loc cu valoare de axis mundi („Primul a plecat bunicul Ion (…) Apoi a plecat tata (…) Apoi am plecat și eu.”). Eu – o ființă feminină dezechilibrată, străină sieși – pornește pe calea propriei identificări prin recentrarea sa între două personaje masculine: bunicul și tatăl („Bunicul”, „Un pat de fier”, „Cântec de leagăn pentru tata”, „Tata”).

Imaginea bunicului reprezintă masculinitatea ideală, care ar putea repune în echilibru feminitatea: „I-am uitat funeraliile, la 3 ani lucrurile se șterg,/ și bine./ El a rămas cald și frumos,/ proaspăt ras, (…) A rămas bărbatul fidel în jurul căruia am palpitat/ inventând legende și scormonind memoria/ pentru a mai trage un fir din ața lui sterilă/ mai ales când am de cusut vreo plagă.” Emoțiile reprimate în substraturile textului „Bunicul” se amplifică în enumerația din „Un pat de fier”, care sugerează căutarea febrilă și copilăreasca neîmpăcare cu ideea dispariției fizice absolute.

Cealaltă absență obsesivă, suferită acut în copilărie și retrăită, e cea a tatălui („Îmi închipui că palmele tale încă sunt calde./ Când desfaci pumnii și cu degetele răsfirate amplifici/ vorbele răgușite/ mă uit furiș în podul palmei tale,/ îți măsor linia vieții și celelalte cute/ căutându-mi printre ele un loc/ să pot relua tăcută poziția/ și să mă nasc băiat din podul palmei tale/ în care mă vei legăna/ 7 ani/ acasă”). De dragul apropierii spirituale de creatorul său, ea admite chiar și renașterea sa într-o altă natură. Tema renașterii este reluată în poezia „Dor”, care se încheie cu setea reintegrării fizice în esența maternă, nu doar cu tot trecutul, ci și cu un viitor în plină realizare: „Să mă mai naști odată./ Viață și moarte în aceeași zi, în același an, în același mileniu al patrulea de sub ridul ochiului tău drept,/ în care încap eu și copii mei,/ și casa noastră/ și satul nostru cu școală cu tot.” Tendința de apropiere este rezultatul nevoii de fixare a unui model masculin în centrul universului spiritual feminin. Raportarea la predecesori are efect terapeutic, de restabilire a echilibrului interior. Distanțele între personaj și familie, dictate de timp și de circumstanțe irevocabile, sunt treptat eliminate.

Factorul ereditar are un rol esențial în definirea identității. În acest sens, poezia „Portet de familie” conține semnificații generalizatoare. Obiectele simbolice („vechile șăpci”, „a treia vertebră”, „litera latină”, „fașa”, „scaunul înșurubat” ș.a.) presupun trăsături genetice care se suprapun ca într-un palimpsest, alcătuind o imagine completă a eului poetic, recompusă din esența ontologică a predecesorilor și urmașilor. Ca efect al completării imaginii de sine, fericirea rezultă și din proiecția sinelui în urmași. Maternitatea, privită ca succesiune sau multiplicare fizică prin conceperea altor vieți, devine o ipostază incomparabilă, care diminuează semnificativ impactul tuturor suferințelor feminine („Am aruncat o privire la boțitură,/ la șofer,/ mi-am șters palmele asudate de blugi, am mers acasă/ și am uitat de asta/ când mi-am îmbrățișat copii”). Tema maternității și procreării este abordată într-un mod neașteptat în textul „Embrionul” („Te-ai legănat jumătate de viață într-un cuvânt,/ împletind din părul negru până la călcâie/ embrioane./ Unul e al meu,/ pentru a mă cufunda cuminte/ în cel mai rece/ uter”), în care se conturează ideea unei maternități deficitare, ce face posibilă zămislirea, dar contextul necesar evoluției este nefuncțional. Ideea se dezvoltă în poemul „Copii făcuți în eprubetă” („pe pereții de sticlă sterili din ADN/ sunt markere nevalabile,/ frontiere în care se zbate un sex aseptic,/ redus la combinări de cromozomi”). Infertilitatea, una din problemele grave ale contemporaneității, este soluționată prin concepere artificială a cărei consecințe, în viziunea personajului liric, par previzibile: un viitor al oamenilor artificiali, cărora le este programată o viață artificială într-o lume sterilă și limitată.

Imaginea traseului existențial al eului liric este încifrat în textul „Autoportret” („Dang!/ În ʼ94 inima mea (…) Mâine, moartea în mine./ Ca într-un conspect/ În 4 mâini și 6 ochi –/ un Dang! asurzitor.”), și întregit de substanța ideatică a poeziei „Numele”, în care destinul se raportează la o identitate personală concentrată într-o unitate denominativă. Vocea lirică exprimă frica de un nume declanșator de reacții („Numele strică tot – / E un fel de boală,/ alergie la libertate și strâmtoare heteronimică.”), dar și de predestinare, de etichetare sau falsificare identitară prin nume: „Trebuia să mă cheme Maia,/ să fiu josuță, blondă, cu sâni mari și fese rotunde (…) Trebuia să mă cheme Ana,/ să am bucle negre, ochi căprui (…) Ana era să fie un pic mai fericită decât Maia,/ Dar ambele mai nefericite decât mine.” Conferirea și purtarea numelui sunt percepute ca acte de determinare ontologică, numele fiind un termen generic pentru un mod de a fi.

Ciclul distanțărilor include texte care redefinesc sau înlătură anumite relații. În „Anunțuri”, relațiile de prietenie se transpun în afara oricăror condiționări, astfel încât se rezumă conectări firești: „Ne putem îndepărta, desprinzându-ne/ ca niște anunțuri învechite, cu tot cu PVA-ul uscat în spate,/ (re)conecatrea/ lipirea solicită efort… (…) Prieteniile sunt ori nu sunt,/ iar când nu sunt:/ saluturi elementare când dăm ochii pe stradă, like-uri pe Fb/ și 0 pretenții”. Vocea lirică delimitează astfel prietenia de alte tipuri incerte de relații.

Pe partea opusă a acestor divergențe relaționale se află iubirea („Ne înșirăm pretențiile ca pe niște mărgele negre,/ ca pe niște pești puși la uscat/ (care se înșiră prin găurile de la ochii scoși.)/ (…)Ajungem să punem lațuri,/ convinși că iubirea/ e în ochii înșirați pe o sforicică pe care o purtăm la gât/ ca pe un vestigiu amerindian.”). În textele Rodicăi Gotca, iubirea este înlocuită cu surogatul ei. Într-o anumită ipostază a evoluției (sau involuției?) eului liric, iubirea este percepută eronat, ca echivalent al suferinței, ca manifestare puternică, asociată agresiunii: „Fericirea ta se rezumă la suferința pe care mi-o provoci,/ vina/ ispășirea (…) Nu vibrez la injurii,/ mi-am rezervat câteva amintiri fericite, o poză de la plajă,/ gândul că erai aproape perfect și doza zilnică de aer.” („Vina”); „Aud cum ecoul vocii tale îmi rade timpanele ca o raclă,/ se spânzură de rădăcinile părului speranțele/ și mă plesnesc peste gură.” („Dacă tac”). Iubirea ca formă de amenințare, de încălcare a integrității celuilalt, de depășire a frontierelor intimității lui și de subjugare morală, afectivă, este viziunea dominantă în majoritatea textelor din cea de-a doua parte a plachetei.

Prinsă în capcana unui raport dăunător, femeia realizează că aspirațiile ei vor rămâne irealizate, că esența ei spirituală va rămâne nedescoperită, neapreciată, pentru că nici valoarea, nici evoluția ei nu contează pentru omul pe care îl iubește („tu nu știi cum sunt eu de fapt – / nu-mi vezi gâțele sub cușmă,/ nici busuiocul pe care dorm”). Raportul de timorare dat drept iubire o face să se simtă neimportantă, umilă, minusculă: „Mi-ai zis că mă poți lăsa cum ai lăsat fumatul,/ că mă poți răsturna și lovi peste față cu lipitoarea de muște/ (…) „Ștergi cuțitul de podul palmei,/ îi încerci tăișul pe talpa adidașilor/ înainte de a da cu el în mine” („Toleranță”), iar iluzia afecțiunii dispare odată cu instaurarea violenței necruțătoare, ce va produce mai întâi o reacție inversă, apoi distanțare treptată și rupere definitivă a relației. Femeia începe să se raporteze violent, în acțiuni cu efect de bumerang („Ți-a vâjâit pe lângă tâmplă/ fierul de călcat,/ defect, cu reșoul pe jumătate înfierbântat./ A zbârnâit firul, l-a tras înapoi./ cinci secunde de muzică pe coarde”), spulberând imaginea unui viitor comun. În asemenea secvențe, vocea poetică comprimă infinite ecouri ale femeilor care își trăiesc căsnicia ca pe o sentință, justificând și acceptând agresiunea, umilirea, manipularea, dependența ca semne de atenție sau ca forme de raport afectiv.

Distanțarea se conturează în amenințări (ca modalitate de autoconservare, de protecție) și în imaginile despărțirii „Să nu mă atingi,/ nici cu vârful dinților să nu încerci a mușca aerul din nările mele/ te pot topi ca pe un soldățel de plumb.” („Urma”); „Seara, tu ieși în pragul casei tale/ și cauți, cu ochii, acoperișul sub care dorm” („Țigări”). Frontierele sunt mai întâi conștientizate, apoi conturate delicat și impuse violent, ca răspuns la atitudini și acte agresive: „mă sufocam lent,/ cu cea mai inocentă convingere că nu e nimic strașnic/ că e ok.” („Antidot”); „Dacă m-ai atinge, m-aș isteriza până aș crăpa,/ mi-ar bufni sânge pe nas” („Totul e simplu”). Astfel, personajul liric realizează o triere, o filtrare a lumii în care are loc, prin revizuirea, restabilirea sau ruperea relațiilor, autodefinirea propriei identități.

Deasupra tuturor reperelor concrete ale realității cotidiene a personajului liric, semnificațiile poeziei cu titlul generic „Frontieră”, formează o sinteză, o înglobare și o esențializare a substraturilor din celelalte texte: „Suntem la distanță de o palmă,/ ce arată direcția unui vector la lecția de fizică”. În poezia „Frontieră”, acțiunile se încadrează în limitele unui joc copilăresc cu mize mature, cu aluzii la probleme de ordin intim, familial sau socio-politic. Se sugerează astfel jocul ideologic al frontierelor absurde („E ultima etapă de conquistador,/ în care s-a nimerit să te atac/ să câștig România Mare sau alt stat raportat la setările de limbă.”), jocul granițelor dintre viețile umane care se trag și formează o unitate, care se hrănesc din aceeași ființă („Între noi, linia vieții e/ abruptă, ca o hartă stelară./ noduroasă ca o viță de vie./ e linia ce rămâne în felia de pâine după ce o mușcăm din părți opuse”), sau frontiera convențională pe părțile opuse ale căreia corpuri și suflete suferă continue schimbări, evoluează, se transformă („frontiera după care îmi trec vergeturile./ Aștept să-mi crească măselele de minte.”).

Constatăm, așadar, între coperțile „Frontierelor desenate în aer cu pumnul” de Rodica Gotca, nu doar un curs de educație sentimentală, de construire a imaginii de sine prin relaționare cu lumea, o delicată incursiune în profunzimile intimității feminine, ci și o schiță preliminară a imaginii individualității poetice a autoarei.

 

Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,

U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău

 

 

Oxana Gherman, dr. în filologie, lector,

U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău

 

 

Artiom Oleacu, unul dintre produșii reprezentativi ai promoției basarabene „Opt”, lansat antologic în 2018, ia premiul concursului pentru debut „Alexandru Mușina”, ediția a VI-a, și în 2019 îi apare placheta „Miere pentru toate exponatele” (Editura Tracus Arte) – o reflectare poetică pluriperspectivistă asupra unei realități biografice, transpusă în imagini de o limpezime și de o precizie tăioasă, o poezie care, în concepția lui R. Bucur, „dacă ar avea de optat între artă și adevăr, l-ar alege fără șovăire pe cel din urmă.” Într-un discurs minimalist, poezia și adevărul existențial se substituie în mod autentic, devenind resortul contactului direct, nemijlocit, al cititorului cu „vocea atașantă” (R. Vancu) a eului poetic. Complexitatea poeziei lui Artiom Oleacu provine din faptul că această voce se manifestă ca o sumă de co-prezențe.

Textele te introduc imediat într-o realitate concretă, privită prin prisma unui personaj poetic prin nimic diferit de orice persoană reală („mă cheamă Artiom/ am 33 de ani/ (…) n-am tumoare/ diabet/ ori SIDA/ mă cheamă Artiom/ am nevoie de aer ca să respir”). Începând cu poemul inițial se face o subtilă tranziție de la „visceralizarea biografiei” (M. Mincu) la cerebralizarea ei („îmi asum rolul meu de accattone/ de ciorap rupt/ de ciubotă (…)”; „(…) bunica e la pat/ în depresie/ iar eu/ nu sunt comunist”), ceea ce face ca poezia să nu sufere deloc de criză de adevăr. Biografia transpusă textual este valabilă prin referința la membrii familiei lui Artiom (eul ficționalizat), plus: Maria. Adică, se constituie o rețea relațională obișnuită, din care dispar pe rând unele elemente („când i-a căzut peste deget capacul de la canalizare/ tata nu era alături/ iar el plângea înăbușit// tata a părăsit-o pe mama”; „în noaptea aia/ mama lui Artiom a strigat mai tare/ bunica lui Artiom nu mai era”; „la 31 de ani ești cu/ bunelul/ mama/ bunica// iar la aproape 33/ doar cu mama și bunelul”). Legăturile de rudenie se reflectă în imagini concrete, reale, dar și în vis, acesta fiind o amplificare a trăirii realității, o imagine hiperreală a ei. Anturajul domestic este sugerat prin versuri-flash („bat mingea de plictiseală/ în perete pe care-i desenată harta/ Uniunii). Realitatea se prezintă fracturat, printr-o sintaxă a juxtapunerii secvențelor tăiate cu acuratețe, nearticulate, solubile, însă fără a crea disconfortul intermitenței. Imaginile se acumulează lent, începând cu prima pagină până la ultima, când cititorul are la dispoziție un ansamblu de elemente puzzle și, închizând cartea, poate reconstrui o viziune integrală despre lumea care i s-a perindat fragmentar pe parcursul lecturii. Imaginea lumii nu se sintetizează de la sine, liantul necesar este intelectul viu al lectorului, cu particularitățile lui creatoare.

Ceea ce se remarcă la nivelul gramatical al discursului este alternanța între persoana I-a și persoana a III-a, generând un spectru de perspective. După primele trei texte, vocea lirică se dispersează. Fiecare entitate ce rezultă din ea, reprezintă o voce autonomă. Astfel, vocea care se expune la persoana I, creează impresia că aparține unei instanțe suprapersonale. Se comportă ca voce a unei conștiințe cuprinzătoare, eul căreia este un subiect al lumii exterioare. Instanța suprapersonală (eu) are capacitatea de transcendere a individului, de a privi ființa proprie din exterior, dar și funcția de supraveghere și control, de analiză și apreciere obiectivă/ critică a acțiunii celorlalți doi pe care îi include (Artiom și Artiom cel mic). În același timp, această instanță suprapersonală (eu) pare, logic, a fi conținută de conștiința autorului real, e o creatură a acestuia, așa cum sunt ceilalți doi în raport cu cel ce se manifestă ca eu.

Obiectul observației eului poetic este Artiom (el) – instanța acțiunilor concrete, persoana fizică. Despre Artiom se vorbește la persoana a III-a, de pe poziții de omnisciență: „Artiom și-a pus telefonul în gură/ a încercat să formeze numărul cu dinții/ abonatul se află înafara ariei de acoperire”; „Artiom nu suportă singurătatea/ astăzi lângă el s-a așezat lume bună/ Artiom a înțeles că zilele vor trece mai repede/ iar plicitiseala mai greu”; „Artiom doarme în patul meu/ Artiom doarme cu gura deschisă/ respiră cu gura deschisă/ eu merg printre obstacole”. Artiom este vocea concluziilor, a generalizărilor, a tezelor care rezultă din acțiuni și reacții: „îmi va fi greu s-o găsesc/ lumea nu e un cămin de fete/ din anii studenției”;  „Artiom a înțeles că se îmbătrânește/ nu frumos/ dar cu cap”. Artiom este cel investit cu funcția de interpretare a realității concrete. Conștiința suprapersonală, demiurgică, e un existem superior al lui Artiom, idee justificată și de textul următor: „Artiom s-a strecurat pe neașteptate/ a coborât jaluzelele/ s-a așezat jos/ în genunchi/ jos pe podeaua umedă/ m-a privit o clipă”. Oglindirea în apă (mitul narcisiac) este o privire în sine, o introspecție. Mai mult decât atât, conștiința suprapersonală exercită anumite influențe asupra celorlalte două voci interioare ale eului: „l-am scuturat pe Artiom așa de tare/ încât Artiom cel mic s-a lovit de colțul mesei/ și a simțit toate durerile/ (…) lui Artiom durerea îi pătrunde cât mai adânc/ în mațe/ (…) seara înainte de culcare îl sărut pe Artiom de trei ori/ și îl învelesc cât mai bine/ ca să nu-i fie frig”. Îndreptarea eului contra propriilor elemente identitare, conflictele interioare, autodistrugerea, sunt acțiuni indezirabile.

Artiom, la rândul lui, încorporează și concretizează o altă ființă  – Artiom cel mic, care permite revizitarea și reactivizarea trecutului. Prin Artiom cel mic sunt retrăite anumite etape consumate și încorporate în prezent. Copilul din Artiom nu este doar un simplu actant liric, ci e un conținut viu, așa cum ceilalți doi (eu și el) sunt entității vii în conștiința persoanei polifonice a autorului. Artiom cel mic, obiectul observației celorlalți doi, nu se împacă deloc cu acest statut, el se vrea subiect, își reclamă libertatea, se impune cu forța, prin acte de nebunie, prin joc: „Artiom/ își notează în carnețelul/ cu ochi de pește/ toate ritualurile/ cel mic se urcă pe masă/ dansează până i se rup papucii/ face tumbe/ rage ca măgarul/ desenează indecent pe fiecare perete/ Artiom face meditații/ cel mic caută o gaură unde să se ascundă”. Teatralitatea acțiunilor lui Artiom cel mic se accentuează până la absurd, însă, înțelese ca simple capricii, devin cu totul explicabile și firești. Raportul dintre Artiom (cel matur) și Artiom cel mic (alter ego, copilul etern din om) sunt clare: primul suferă de neastâmpărul și setea de libertate ale celui de-al doilea, pe când copilul se simte reprimat de ceilalți doi („cel mic se dezbracă în pielea goală/ iese la balcon/ își bagă o minge în gură/ își agață un ceas/ țipă tot cartierul// cât mai aveți”). Și raportul dintre vocea suprapersonală și Artiom (care îl include, ca o matrioșkă, pe Artiom cel mic) este la fel de limpede: „Artiom/ ce altceva îmi rămâne de făcut/ decât să-ți privesc ochii mici/ în care se reflectă o mare de crabi”. Artiom cel mic este vocea interioară profundă, a subconștientului, capabilă să ofere răspunsuri firești la întrebările lui Artiom: „de câtă momeală e nevoie?/ unde e locul uns cu miere pentru toate exponatele de victime?/ nicăieri/ răspundea Artiom cel mic din rucsac”. Răspunsul adevărat pe care îl caută Artiom e cel în care orice adevăr absolut este anihilat. Cititorul are posibilitatea de a urmări, prin lectură, spectacolul multiplicității și forfotei interioare, al dialogului interior.

Maria reprezintă o voce străină. Ea trece din ipostază figurantă în una de actant, deci, nu e o simplă prezență, ci o existență autonomă, care se desfășoară în paralel cu cea a lui Artiom: „Maria e supărată pe Artiom/ umblă prin casă cu ochii vineți/ Artiom doarme pe caloriferul fierbinte/ Maria suflă mucii în batistă”; „când plouă afară/ Maria plânge/ Artiom îi împletește cosițe”. Dialogul lui Artiom, ființa polifonică, cu Maria, vocea străină, are loc pe mai multe dimensiuni. Nu doar Artiom (el, persoana fizică) relaționează cu Maria, ci și conștiința sa (eu, persoana spirituală) e conectată la cea a Mariei. Maria ideală se află pe aceeași dimensiune cu eul lui Artiom, fiind un al doilea ochi ce urmărește din exterior lucrurile  („ieri când am băut o bere la Brotherʼs/ Maria mi se urcase pe umăr/ n-am observat-o/ dar ea se urcase/ (…) simt că nu voi scăpa de ea// de Maria mea”; „Artiom și Maria/ de-o săptămână stau închiși/ la mine în casă// eu dorm ghemuit/ afară/ pe patul de fier”). În ultimă instanță, conștiința lui Artiom este cea care i se adresează conștiinței femeii: „Marie/ hai să cumpărăm porumbei/ ca să avem și noi/ după ce zbura”. Acesta e textul care închide microvolumul de debut al lui Artiom Oleacu.

Limbajul este purificat de estetisme (clasice), astfel încât textul se desfășoară ca un act de comunicare firesc între autor și cititor, un fel de confesiune fără pretenții, cu mesaj direct, limpede, fără mediatori subtextuali. Efectele paralelismului sintactic, anaforei, reluărilor, enumerațiilor juxtapuse („lași bucata de pâine pe masă/ nu o mănânci/ strângi doar firimiturile”), structurilor inelare („nu sunt comunist/ deși cel mai bun plombir/ s-a făcut când/ eram mic/ (…) bunica e la pat/ în depresie/ iar eu/ nu sunt comunist”), litotei („dragostea mea față de ea/ e un păduche/ care scrie în locul meu”) etc. sunt îndreptate spre susținerea stilului minimalist. Codul poetic nu necesită alt efort decât abordare semiotică prin asociere logică, analogie, și concretizare în plan existențial. Poezia lui Artiom Oleacu nu tinde să semnifice mai mult decât o face discursul prin care se realizează orice canal de comunicare curat, fără impedimente. Realul (ca ansamblu al unităților de referință) și ficționalul poetic se află în raport de simetrie.

Cel mai interesant aspect în placheta „Miere pentru toate exponatele” pare a fi imaginea structurii interioare a individului creator, polifonia persoanei sale. Autorul își dispersează identitatea, se autoinvestește cu mai multe voci, conferindu-le autonomie în cadrul discursului. Vocile interioare ale personajului poetic și cele străine se află în conexiune dialogică continuă, în contextul conștiinței vii a autorului. Accentul creativ cade, în poezia lui Artiom Oleacu, pe conținutul metacomunicativ.

  POEZIE FĂRĂ CUVINTE

Poezia Rodicăi Gotca poate să facă să tremure chiar și o „inimă de piatră „.
Cele mai multe poezii din cartea „Frontiere desenate în aer cu pumnul” le percep ca o odă închinat timpului (trecut). Timpul care i-a înghițit lacom cele mai apropiate persoane, și ea ni le prezintă (în ordine cronologică presupun) în această ordine în versuri: bunicul, tatăl apoi tatăl copiilor ei.
Cu aceeași ușurință cu care autoarea ne provoacă scrâșnelile de dinți, mâncărimile țesuturilor nervoase în ceafă, la fel de ușor ne trezește zâmbete și bătăi de admirație în piept. Rodica ne spune despre fericire că:

„Nimeni nu mă poate lipsi de ea, Cum nu-mi poate jupui pielea.”

Aș spune că potrivit aceleeași formule, nimeni nu o poate lipsi de admirația cititorilor ei, care i-au citit versurile. Și sunt ferm convins că oricât de bine ai poseda cuvântul, nu vei reprezenta la fel de bine fericirea de a avea copii precum o face Rodica Gotca.

Rodica mai scrie și poezie Fără cuvinte, dacă să ne luăm după unul dintre titlurile ei, fiind o poezie ce merită toată admirația. Această poezie poate fi folosită drept carte poștală pentru iubit/iubită, părinți, cei mai buni prieteni, așa cum suntem în prag de sărbători, pentru al măguli.

„Tu știi să râzi

frumos,

cu gura până la urechi,

cum râde un fierăstrău

în miezul lemnului.

 

Tu știi să-mi răstorni gândurile

atât de firesc

precum lumina refractată

se răstoarnă în imagine

pe fundul ochiului.

 

Tu știi să-mi surpi zidurile

cu o singură lacrimă și să mă aduni,

cum o face un magnet

cu sutele de piulițe

împrăștiate pe covor.”

Este foarte frumos acest  strigăt adresat timpului, de parcă l-ar implora să se reîntoarcă pentru a  mai vedea din nou chipurile dispărute ale persoanelor dragi.

xxxx

 

treci de zilele proaste pe care le are fiecare dintre noi te speli

pe faţă bagi nişte ochiuri bei un ceai verde din frunze nu

deschizi reţelele faci 50 de flotări şi genuflexiuni trimiţi în jamaica toţi

prietenii infecţi ieşi afară faci un pas şi apoi încă unul şi încă unul şi

apoi ridici piciorul ca un super erou loveşti duşmanul invizibil din

faţa ta şi vezi cu ochii tăi cum toate universurile se cutremură ca

jeleurile