xxx

Dacă stai la colțul mesei,

e foarte incomod

nu te poți relaxa

oricât de bună e

zeama

când colțul ca o suliță te

împunge în piept

te uiți invidios la cei

din jurul mesei

vrei și tu

în locul lor

dar nu de data asta

masa este mică și foarte

pătrată

Tema (una din cele trei, la alegere): 1. îți iese în cale un animal (nu contează, domestic sau sălbatic, cîine, pisică, șobolan, arici etc.) și încearcă să te convingă să-l adopți ca animal de companie; 2. iei o fotografie, reală sau electronică, a cuiva, cunoscut(ă) sau mai puțin cunoscut(ă), eventual chiar necunoscut(ă), prieten(ă), dușman(ă), în nici un fel de relații și inventezi o situație, scenă, poveste, stare pornind de aici; 3. un poem care să reinterpreteze zicerea lui groucho marx “dacă îți taie calea o pisică neagră asta înseamnă că animalul merge undeva”. sau o superstiție similară, gen dacă te întîlnești cu un hornar, cu un popă, dacă treci pe sub o scară, dacă îți iese în cale cineva cu plin (sau cu gol).

***

Artiom

dacă natura s-a săturat să suporte

beţiile şi bătăile

violurile şi crimele

de ce femeia ar trebui să le accepte

m-a întrebat ea ieri seara

când ne plimbam prin pădure după ploaie

şi-am văzut patru motănaşi morţi

pe care i-a dezvelit pământul

poate într-adevăr

ar trebui schimbată generaţia

ȘAMPANIA NU-MI PLACE, DAR O BEAU

Paharul de cristal din setul pe care mama îl ținea

în dulapul de oglinzi și sticlă și pe care îl scotea doar de sărbători

Stătea pe masă aproape gol și am zis să-mi mai torn

din șampania pe care tata o ținea de câțiva ani pentru o ocazie specială

Habar nu aveam ce era aia însă gustul dulce acrișor

care mă pișca de limbă îmi făcea bine și

culoarea roz aurie strălucea frumos

A fost prima dată cînd am băut șampanie și mi-a plăcut

Era ziua mamei împlinise 30 de ani

Iar eu cu prietena mea

Alina în timp ce

cei mari dansau

goleam paharele

sub masă chicotind

făcând-o pe maturii

Acum nu mai chicotesc și nu trebuie să mă ascund sub masă

Și șampania nu-mi place dar o beau

Cînd te-am văzut venind spre mine

Era ceva în mersul tău

care mă făcea să știu deja totul

Fiecare pas parcă făcea să

tremure pământul

Sau tremuram eu?

Șampania nu-mi place dar o beau

În felul în

care mîinile tale se balansau în

mers încleștate în pumni

De parcă luptai cu tine

însuți

Sau erau pumnii mei

ce mă făceau să stau pe loc?

Șampania nu-mi place dar o beau

În privirea ta care țintea pămîntul

urmărind o linie invizibilă

Sau erau ochii mei încercînd să

prindă firul?

Și iată-te lîngă mine

neștiind unde să-ți pui ochii

Pînă la urmă ai ales să

mi-i pui în palmă

Ca două ținte,

m-au făcut să stau pe loc

Deși voiam să fug,

nu voiam să aud,

știam deja totul…

șampania nu-mi place dar o beau

Ți-ai ajustat puțin vocea ai

luat aer dar cuvintele

ți s-au oprit în gît

Iar mie deja îmi curgeau

lacrimile

Fiecare din ele fiind ca o

minge de bowling ce

îmi făceau să tremure genunchii

Ți-am strivit privirea în

palme implorând să te uiți

la mine ca să știi ce faci

Dacă o să-mi spui ce știu

deja vreau să o faci conștientizând

toată brutalitatea ta

„Cred că trebuie să ne despărțim…”

Șampania nu-mi place dar o beau

xxx

O cană albă cu urme de zaţ roş

era rotită la 180

spre cine se oprea cu fundul

adevăr sau provocare

am ales adevăr:

Noaptea în sat precum voalul pe mireasă

lăsat

eu mă reveneam acasă la bunica

când după moară trei pastori

au încolţit în lesă un lup

blană neagră şi pătată de făină,

mârâia a foame

o încurcat oile cu făina

 o culoare

în trei ţineau de lesă,

ca un peşte pe uscat I se zbătea tot trupul,

de parcă foamea îl făcuse nebun,

ochii roşii

şi dinţi atâţea cât nu am eu la mine în gură,

adânc  s-ar înfinge-n piele,

precum acul în materie.

Pentru o secundă am devenit stîlp

puteai să mă dai cu var,

am uitat că am două picioare,

şi că trebuie să răsuflu din timp în timp,

iar fruntea devenise un atlas cu oceane,

nu-mi ştergeam transpiraţia

 intra în ochi,

ochii deveniseră semafoare stricate la roşu,

nu clipeam,

nu se mişcau nici ceilanţi din grup,

Radu se scarpina involuntar la ceafă,

Maşca lui se ţinea de cotul său,

ambii scărpinau cefa lui Radu,

Petru nu-şi mai îndrepta bretonul, obicei deprins încă în şcoală,

Galina lui, puse palma la buze,

Sergiu căuta un copac, vroia la viceu,

Lena, a băgat mânele reci în scurta lui Sergiu, împiedicîndu-l să se ducă la viceu,

Dusea a lăsat paharul care îl ţinea toată seara plin pe masă,

Boris a încetat a întrebat în numele tuturor

– Tu ce-ai făcut ?

eu deschid gură să relatez mai departe adevărul,

prietena mea continuă,

la fel de adevărat precum că nu ai băut şampanie,

şi nu ai plâns niciodată.

xxx

și eu am înțeles

că locul nu e bun

aici nu ai cui să dai lămuriri

doar deschizi încet geamul

şi închizi încet geamul

cum sunt oameni(i) din Dublin

aici nu ai cui să dai lămuriri

doar deschizi încet gura

şi închizi încet gura

și eu am înțeles

că locul nu e bun

oraşul căruia

nu-i ajunge apă

ca să-şi spele mâinele

zgomotul de maşină

aplecându-se peste geam

ca să te plesnească

cum sunt oameni(i) din Dublin

nu ai cui să dai lămuriri

doar înghiţi

câte-o pastilă dimineaţa

doar scuipi

câte-o pastilă seara

și eu am înțeles

că locul nu e bun

trei furnici lângă uşa frigiderului

urlând într-o baltă de sânge

cum sunt oameni(i) din Dublin

cui să dai lămuriri

„Și n-ai sorbit niciodată șampanie

Și nu ai plâns niciodată”

(Ruxandra CESĂREANU)

despre textele noastre

Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să-i mulțumesc lui Dumitru pentru invitație – și pentru că a reușit să găsească o soluție foarte bună când lucrurile s-au încâlcit pe-aici și am rămas fără telefon. Așa se face că au fost două teme, în cele din urmă, două starturi posibile pentru câțiva poeți tineri vii și talentați, versul din „Pui  de pantocrator” („Eram mic, aveam șase ani.”) și „misiunea mea pe pământ”, care vine tot dintr-un vers, din „Pandemic” (scris anul trecut în octombrie, trebuie să precizez). Textul acela începe cam așa: „Ziua în care-am știut / că am o misiune specială /pe pământ / a început / aproape ca oricare alta.”

Al doilea și poate cel mai important lucru ar fi să subliniez vitalitatea textelor care au pornit de la cele două idei. Sigur că sunt mici retușuri pe care le-aș mai face, dacă ar fi textile mele. Eu îmi retușez obsesiv-compulsiv textele, când nu le desființez și, câteodată, le reînființez. În plus, ascult cu mare atenție părerile unor prieteni mult mai tineri. Așa mi se pare normal, ideile, sugestiile, chiar și raderile trebuie să circule în ambele sensuri.

Să revin, totuși. Mare vitalitate. Texte bune, destul de ample, unele, cu imaginea care te surprinde și toate astea în 24 de ore, aproximativ. E o performanță de invidiat. Vitalie Șega a trimis chiar 2 texte, câte unul pentru fiecare idee. Și sunt texte bune. Au un ritm alert și vin cu genul de imagini despre care vorbeam. La textul despre misiunea pe pământ (nu știu de ce sunt șiruri de cruciulițe, în loc de titluri sau de semne de întrebare, la Victoria, dar voi reveni la problema titlurilor) aș lăsa puțin mai neclar finalul:

Misiunea mea pe pământ?

Mă uit dimineaţa la buburuze și păsări pe geam

și ascult un discurs motivaţional la televizor. Aud

că Dumnezeu ar avea şi pentru

mine o misiune.

Aș mai lucra în alte locuri din text, dar dau doar un exemplu și e posibil ca varianta lui Vitalie să fie mai bună.

Înainte de a spune câteva cuvinte despre restul textelor, aș fi curios să aflu două lucururi: în primul rând, de ce nu este nici măcar un singur titlu, în textele trimise? E o convenție de cenaclu, e neîncrederea în titluri, în general, neîncrederea în capacitatea autorului de a da titluri, e vorba despre acele versuri de la care pornesc textele și care suplinesc titlurile? Aș face o pledoarie în favoarea titlurilor, dar s-ar lungi prea mult comentariul. Pe scurt, un titlu bun zic eu că poate produce măcar 20% din impactul unui text. Un text cu titlu e un text pe steroizi. În sensul bun.

În al doilea rând, de ce sunt doar texte compacte? Fără pauze mai lungi, adică, rânduri albe, adică strofe? Când scriam Când nu mai e aer, în 2015-16, nu mă interesau pauzele astea mai lungi. Tăierea textului și ritmurile suplimentare pe care ți-o permite aceasta nu mă interesau. În 2017, când am scris Gerul dintre ei, am procedat la fel. Vasile Leac era editorul cărții și încerca să mă convingă că o tăietură diferită ar ajuta textele unei cărți care era și așa puțin „out of the box”, ieșită oarecum din tiparele obișnuite ale poeziei actuale. Era acolo un soi de postumanism cuantic – sună pompos, dar e o descriere bună pentru jumătate din texte – care defamiliariza oricum cititorul. Să scurtez: în cele din urmă Leac m-a convins și am redescoperit, mai acut, valoarea pauzelor în text, pe care le foloseam în cărțile mai vechi. Oricum toți cei care au scris folosesc alternații de versuri uneori foarte scurte, alteori foarte lungi. Este tot un joc cu tăietura, care permite niște accentuări.

Ziceam că sunt două lucruri mai generale pe care doream să le notez. Ar fi totuși și un al treilea și sper să nu mă considerați tipicar: o oarecare coerență în folosirea majusculelor la începuturile de vers și, la fel, coerență în folosirea punctuației. Programul Word e de obicei setat să pună majuscule la început de rând, chiar dacă nu e început de propoziție. Dacă ulterior vă hotărâți să tăiați versul, cel de-al doilea care rezultă va avea literă mică la început. Recunosc că la mine e o opțiune veche, de pe vremea primei serii de cărți, adică de prin, știu eu, 2005-2008. Și decizia de a folosi un tipar gramatical foarte strict am luat-o după discuții intense cu Adam J. Sorkin, cu care am tradus destul de multă poezie contemporană, într-o vreme. Discuțiile pe traduceri și problemele pe care le vedea el la receptarea în State m-au determinat să nu mai mizez (aproape) niciodată pe golirea textului de majuscule și semne de punctuație, tehnică pe care am adoptat-o din tot sufletul după ce m-am îndrăgostit de poezia lui Virgil Mazilescu. Repet, e o opțiune asumată clar și motivată de lucrul pe limbi diferite, ca traducător. Iarăși, o discuție care s-ar putea lungi zile și nopți. Aici doream doar să spun că e bună coerența formală – dacă lucrurile sunt făcute într-un fel, cu majuscule sau fără majuscule, cu semne de punctuație sau fără, cu anumite semne, doar în anumite situații sau cu majuscule doar în anumite situații, e bine de păstrat coerența unui sistem formal, oricare ar fi el. Dacă, desigur, nu e vorba de vreun text experimental și atunci vârtejurile formale sau informale funcționează altfel.

M-am lungit cu întrebările mele mai mult retorice și cred că am reușit deja să vă plictisesc sau să vă enervez. Sper totuși că nu prea tare.

Să revin la texte.

Textul lui Artiom Oleacu mi-a plăcut mult și m-a surprins. Din păcate n-am cartea lui, știu că a fost bine primită și premiată și am citit câteva texte (fără titluri, dar chiar mergea, fiind o serie unitară) din ea, pe omiedesemne.ro. Acolo Oleacu folosește un procedeu de distanțare care-mi este drag, persoana a treia. Textul de zilele trecute pornește de la persoana întâi, dar acumulează o serie de personaje „reale” și altele imaginare, într-un joc de scenă extrem de simpatic.

Foarte bun și plăcut la lectură e și textul Rodicăi Gotca. Eu aș înlocui „planeta noastră” cu pământul, iar mai jos „planeta” din nou cu pământul. E mai simplu și mai uman, s-ar potrivi mai bine cu restul textului, care are multă căldură umană – ceea ce e o mare calitate, pentru cei mai mulți dintre cititori. Poate aș schimba „aceste adevăruri” cu „adevărurile astea”, mai colocvial. Ar mai fi și una din problemele despre care ziceam mai sus, alternanța aparent aleatorie a literelor mici și mari, la început de vers. Pare o chestie minoră, dar am văzut cărți bune în care nu se editau cu atenție amănunte din astea și deranja la lectură, dădea impresia de neglijență. Și e păcat, în cazul unui text bun, cum e și cel al Rodicăi Gotca.

            Îmi place și textul Adrianei Rusu. Chiar mă atinge la suflet, mai ales că și eu locuiesc la un nr. 12. Nu știu însă ce înseamnă 12×3, ca dimensiune, pentru o „cameră micuță” (atenție la diacritice, unele sunt, altele lipsesc; și, din nou, alternanța aleatorie de litere mici și mari). Am măsurat cu pasul o cameră posibilă de 12 metri pe 3 metri, adică 12×3, și mi-a ieșit un spațiu foarte lung și îngust. Poate voi afla răspunsul, cândva.

            Poezia Victoriei Tatarin e plină de nerv, cum e mai întotdeauna. Aici a combinat cele două teme propuse și i-a ieșit foarte bine. (foc de artificii, nu artificiu).

            Mi-a făcut sincer plăcere să vă citesc textele și de-abia aștept să vă citesc și cărțile. Gând bun!

xxx

Atingi o buburuză cu degetul

şi ea se transformă în zburătoare

Închizi o uşă rotindu-i cheia-n broască

seara tot tu o vei deschide

Auzi o anectodă stupidă

şi râzi din toţi dinţii

cunoşti doar tu, că e despre tine.

Parcurgi 10 km pe jos

te întrec 3 troleibuze, 47 de persoane şi o rândunică

O ureche răcită, că te-a suflat condiţionerul

plasezi chipiul pe cap şi pleci

spre uşa care seara tot tu o deschizi.

Misiunea mea pe pământ?

Ascult un discurs motivaţional pe televizor, aud că

dacă deschid ochii dimineaţa Dumnezeu are şi pentru

tine o misiune.

El doar o să atingă cu degetul buburuza, iar tu te vei transforma în rândunică.

Până atunci

nu spune nimănui că

că anectoda e despre tine.

XXX

Nu mă joc cu tine că ai părul creţ

fac o echipă, nu te primesc, ai picioare de gâscă

Cum cu doi ochi nu vezi hulubul cum muşcă de coadă avionul?

Mergem pe partea cealaltă a străzii

tu ne priveşti de vizavi

Mâncăm îngheţată de vanilie

pentru tine în alimentară a rămas doar de cacao

Cum cu două urechi nu ne auzi cum te strigăm din curte?

Pentru tine s-o inventat oglinda să te vezi cât eşti de urât

Duminica plecăm la picnic, nu te luăm că eşti gras

şi pătura e mică

Ne jucăm de-a partizanii, dute şi te joacă cu păpuşile

războiul e pentru bărbaţii adevăraţi

pe cine?

Pe tine !

Dacă vrei să te joci cu noi

trebuie să-ţi dăm fiecare un şut în fund

L-am revăzut pe Nicu într-o zi

Şi-a tăiat părul creţ şi Locuieşte în Nisa cu familia sa

mi-a propus să vin în ospeţie să văd marea

i-am zis că aveam 6 ani şi eram prost.