despre textele noastre
Primul lucru pe care trebuie să-l fac e să-i mulțumesc lui Dumitru pentru invitație – și pentru că a reușit să găsească o soluție foarte bună când lucrurile s-au încâlcit pe-aici și am rămas fără telefon. Așa se face că au fost două teme, în cele din urmă, două starturi posibile pentru câțiva poeți tineri vii și talentați, versul din „Pui de pantocrator” („Eram mic, aveam șase ani.”) și „misiunea mea pe pământ”, care vine tot dintr-un vers, din „Pandemic” (scris anul trecut în octombrie, trebuie să precizez). Textul acela începe cam așa: „Ziua în care-am știut / că am o misiune specială /pe pământ / a început / aproape ca oricare alta.”
Al doilea și poate cel mai important lucru ar fi să subliniez vitalitatea textelor care au pornit de la cele două idei. Sigur că sunt mici retușuri pe care le-aș mai face, dacă ar fi textile mele. Eu îmi retușez obsesiv-compulsiv textele, când nu le desființez și, câteodată, le reînființez. În plus, ascult cu mare atenție părerile unor prieteni mult mai tineri. Așa mi se pare normal, ideile, sugestiile, chiar și raderile trebuie să circule în ambele sensuri.
Să revin, totuși. Mare vitalitate. Texte bune, destul de ample, unele, cu imaginea care te surprinde și toate astea în 24 de ore, aproximativ. E o performanță de invidiat. Vitalie Șega a trimis chiar 2 texte, câte unul pentru fiecare idee. Și sunt texte bune. Au un ritm alert și vin cu genul de imagini despre care vorbeam. La textul despre misiunea pe pământ (nu știu de ce sunt șiruri de cruciulițe, în loc de titluri sau de semne de întrebare, la Victoria, dar voi reveni la problema titlurilor) aș lăsa puțin mai neclar finalul:
Misiunea mea pe pământ?
Mă uit dimineaţa la buburuze și păsări pe geam
și ascult un discurs motivaţional la televizor. Aud
că Dumnezeu ar avea şi pentru
mine o misiune.
Aș mai lucra în alte locuri din text, dar dau doar un exemplu și e posibil ca varianta lui Vitalie să fie mai bună.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre restul textelor, aș fi curios să aflu două lucururi: în primul rând, de ce nu este nici măcar un singur titlu, în textele trimise? E o convenție de cenaclu, e neîncrederea în titluri, în general, neîncrederea în capacitatea autorului de a da titluri, e vorba despre acele versuri de la care pornesc textele și care suplinesc titlurile? Aș face o pledoarie în favoarea titlurilor, dar s-ar lungi prea mult comentariul. Pe scurt, un titlu bun zic eu că poate produce măcar 20% din impactul unui text. Un text cu titlu e un text pe steroizi. În sensul bun.
În al doilea rând, de ce sunt doar texte compacte? Fără pauze mai lungi, adică, rânduri albe, adică strofe? Când scriam Când nu mai e aer, în 2015-16, nu mă interesau pauzele astea mai lungi. Tăierea textului și ritmurile suplimentare pe care ți-o permite aceasta nu mă interesau. În 2017, când am scris Gerul dintre ei, am procedat la fel. Vasile Leac era editorul cărții și încerca să mă convingă că o tăietură diferită ar ajuta textele unei cărți care era și așa puțin „out of the box”, ieșită oarecum din tiparele obișnuite ale poeziei actuale. Era acolo un soi de postumanism cuantic – sună pompos, dar e o descriere bună pentru jumătate din texte – care defamiliariza oricum cititorul. Să scurtez: în cele din urmă Leac m-a convins și am redescoperit, mai acut, valoarea pauzelor în text, pe care le foloseam în cărțile mai vechi. Oricum toți cei care au scris folosesc alternații de versuri uneori foarte scurte, alteori foarte lungi. Este tot un joc cu tăietura, care permite niște accentuări.
Ziceam că sunt două lucruri mai generale pe care doream să le notez. Ar fi totuși și un al treilea și sper să nu mă considerați tipicar: o oarecare coerență în folosirea majusculelor la începuturile de vers și, la fel, coerență în folosirea punctuației. Programul Word e de obicei setat să pună majuscule la început de rând, chiar dacă nu e început de propoziție. Dacă ulterior vă hotărâți să tăiați versul, cel de-al doilea care rezultă va avea literă mică la început. Recunosc că la mine e o opțiune veche, de pe vremea primei serii de cărți, adică de prin, știu eu, 2005-2008. Și decizia de a folosi un tipar gramatical foarte strict am luat-o după discuții intense cu Adam J. Sorkin, cu care am tradus destul de multă poezie contemporană, într-o vreme. Discuțiile pe traduceri și problemele pe care le vedea el la receptarea în State m-au determinat să nu mai mizez (aproape) niciodată pe golirea textului de majuscule și semne de punctuație, tehnică pe care am adoptat-o din tot sufletul după ce m-am îndrăgostit de poezia lui Virgil Mazilescu. Repet, e o opțiune asumată clar și motivată de lucrul pe limbi diferite, ca traducător. Iarăși, o discuție care s-ar putea lungi zile și nopți. Aici doream doar să spun că e bună coerența formală – dacă lucrurile sunt făcute într-un fel, cu majuscule sau fără majuscule, cu semne de punctuație sau fără, cu anumite semne, doar în anumite situații sau cu majuscule doar în anumite situații, e bine de păstrat coerența unui sistem formal, oricare ar fi el. Dacă, desigur, nu e vorba de vreun text experimental și atunci vârtejurile formale sau informale funcționează altfel.
M-am lungit cu întrebările mele mai mult retorice și cred că am reușit deja să vă plictisesc sau să vă enervez. Sper totuși că nu prea tare.
Să revin la texte.
Textul lui Artiom Oleacu mi-a plăcut mult și m-a surprins. Din păcate n-am cartea lui, știu că a fost bine primită și premiată și am citit câteva texte (fără titluri, dar chiar mergea, fiind o serie unitară) din ea, pe omiedesemne.ro. Acolo Oleacu folosește un procedeu de distanțare care-mi este drag, persoana a treia. Textul de zilele trecute pornește de la persoana întâi, dar acumulează o serie de personaje „reale” și altele imaginare, într-un joc de scenă extrem de simpatic.
Foarte bun și plăcut la lectură e și textul Rodicăi Gotca. Eu aș înlocui „planeta noastră” cu pământul, iar mai jos „planeta” din nou cu pământul. E mai simplu și mai uman, s-ar potrivi mai bine cu restul textului, care are multă căldură umană – ceea ce e o mare calitate, pentru cei mai mulți dintre cititori. Poate aș schimba „aceste adevăruri” cu „adevărurile astea”, mai colocvial. Ar mai fi și una din problemele despre care ziceam mai sus, alternanța aparent aleatorie a literelor mici și mari, la început de vers. Pare o chestie minoră, dar am văzut cărți bune în care nu se editau cu atenție amănunte din astea și deranja la lectură, dădea impresia de neglijență. Și e păcat, în cazul unui text bun, cum e și cel al Rodicăi Gotca.
Îmi place și textul Adrianei Rusu. Chiar mă atinge la suflet, mai ales că și eu locuiesc la un nr. 12. Nu știu însă ce înseamnă 12×3, ca dimensiune, pentru o „cameră micuță” (atenție la diacritice, unele sunt, altele lipsesc; și, din nou, alternanța aleatorie de litere mici și mari). Am măsurat cu pasul o cameră posibilă de 12 metri pe 3 metri, adică 12×3, și mi-a ieșit un spațiu foarte lung și îngust. Poate voi afla răspunsul, cândva.
Poezia Victoriei Tatarin e plină de nerv, cum e mai întotdeauna. Aici a combinat cele două teme propuse și i-a ieșit foarte bine. (foc de artificii, nu artificiu).
Mi-a făcut sincer plăcere să vă citesc textele și de-abia aștept să vă citesc și cărțile. Gând bun!
Atelierul de creative writing „Vlad Ioviță” 